agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-28 | | Pentru multi intelectuali, pasiunea lucrului cu ideile este superioara senzualitatii, definind idealitatea iubirii la polul imanent. Asta inseamna ca adevarata cunoastere este cea participativa, simpatetica, uitand de multe ori de sotie, de familie. Singura forma de participare pe care o practica e asumarea unui statut de victima, cu intreaga lui gama de interjectii colaterale: oftatura, lamentatia. Cand sa mai roureze sufletul cel mai pustiit al unui semen al sau? Fagaduinta fericirii, a lui Baudelaire, pentru el asta inseamna. Din lupta cu incertitudinile, zbaterile, si suspinele, intelectualul este mereu cel care "o pateste": e ostracizat pe drumul finalitatii actiunilor sale, e condamnat la nefericire. Poti sa rostesti ganduri oricat de adanci si oricat de incheiate, poti sa construiesti sisteme care sa tina oricat de bine, daca nu explici “faptele” -gandurile nu vor avea nici un fundament. Lumea intelectualilor este o lume hibrida bazata pe fapte neexplicate. Inainte de a-si gasi normalitatea, aceasta lume tatoneaza ganduri stangace pe o scena aflata la limita dintre ridicol si patetic. Mereu dezamagit de evolutia lucrurilor si de ingratitudinea contemporanilor, intelectualul sufera de indispozitie cronica si combate, inertial, pe fronturi mai mult sau mai putin inchipuite. Se reorienteaza, loialitatile i se redistribuie. Se face prieten bun cu seful numai cand are nevoie, isi creeaza sfere de influenta printre mase, se orienteaza sa nu-i cada scaunul... Intelectualul de azi considera ca multe din gandurile sale marete apar in carti ale altora. E adeptul principiului elaborat de Noica, si anume ca singurul drept de a se prefera pe el insusi e ca acolo, in cartile semenilor sai, sunt si cele negandite inca de el. In lacul sarat al mahnirilor sale, indestulat de carti, de studiu, are darul de a imbatrani cartile in cutii. Vina consta in faptul ca i se pare a-si fi aflat deplinatatea, absolutul fiintarii sale. Se crede fiinta superioara, indeajuns de cult. Or, fiintarea este departe de a fi absoluta. Unii dintre intelectuali, mai ales elitisti, incearca sa se depaducheze de metafizica si de fapt se folosesc numai de uneltele ei. Mai mult, ancorat in lumea sa, intelectualul de astazi devine crispat si confuz, raspunde nebulos celor din preajma, neintrand in detalii. Acest profesionist al nelocuirii timpului e scump la vorba, iar pentru a-si dovedi si mai mult inflexibilitatea, aluneca intr-o incruntata anchiloza. Ce ritm il mai scoate din asa-numita sa rigoare? Si, cand nu gaseste cheia de acces la sensul mizeriei si la eventualele solutii salvatoare de moment, este coplesit de nedreptate. In jurul omului s-au adunat toate minunatiile: iarba, vitele, orizontul campiei si muntele ascetic. Si tot degeaba, ca asa-numitul intelectual rasat nu le vede! Admiratia este un punct in care inima si spiritul ar trebui sa se intalneasca. Ziua este facuta sa vedem lucrurile, noaptea pentru a le intelege si stapani; soarele este facut sa lumineze, stelele, sa dea de gandit. Intelectualul, desi gandeste mai ales in noapte, in fumuri de tigara, cu o cafea amara alaturi, nu vrea sa inteleaga ca a fi supus numai lui Dumnezeu e cea mai mare libertate. De ce e sortit a nu face nimic, a sta, rece, nepasator, absent cu duhul? Departe, el rataceste pe meleaguri ale singuratatii, neintelegand ca sfarsitul n-a fost creat pentru legi, ci legile pentru sfarsit, si ca tot ce se face la intamplare este reteta care poate atrage asupra lor mari nenorociri. Aceasta ar trebui sa-l ajute sa inteleaga mai bine intreaga ordine a lumii. Cand e “mic”, intelectualul ar trebui “sa-nvete sa vorbeasca”, sa-si formeze o armata vociferica de aparare, iar cand ajunge “mare” ar trebui sa scrie bine, pentru suflete, si sa taca cat mai mult. Intr-un tarziu, isi spune nedumerit in barbie: “am o varsta memorabila”, dar nu stie daca acea varsta are si ceva memorabil in ea. In alta ordine de idei, nu toti intelectualii sunt inteligenti, si, daca toata lumea poate deveni intelectuala, nimic nu-l poate face mai inteligent pe cel care nu este. Egocentrismul e o alta maladie care poate evolua intr-o aprofundare a raului, o distrugerea a realului oricarui „eu”. In materie de tovarasie, cea mai paguboasa, dar si cea mai greu de evitat, este tovarasia eu-lui. Sunt invatati sa traiasca in „a face” pentru ei insusi. Ar trebui sa invete cu precadere sa traiasca in „a fi”. Cele noua coruri ale ingerilor canta si in sufletele intelectualului, si poate odata se va trezi... A stiut sa-si puna in valoare calitatile exercitiului memoriei, ale jocurilor mintii, ce il ridica deasupra masei; aceste valori sunt “embrionare” si multimea nu le presimte. Nesesizand esentele efectelor acestor coordonate, va observa cum si norii se spovedesc pamantului, va trebui sa isi recunoasca „limitele”, vociferand hormonal: la ce bun sunt toate? Si cade in patima betiei, a nervozitatii necontrolate, nestiind in continuare ca solutia trebuie cautata cu fata la cer. De cealalta parte, se pun deja bazele unei euforii a pagubei. Degeaba se lauda cu solutii ingenioase si eficiente intr-o societate in care scara valorilor e intoarsa. Cand oricine are acces la orice ierarhie valorica, iar valorile insele sunt definite exclusiv dupa criteriul accesibilitatii lor, ti se se intuneca orizonturile. Dostoievski a conceput o ipoteza surprinzatoare, de care orice intelectual ar trebui sa asculte: forma finala a puterii supreme a omului e frumusetea, un punct ultim in care toate opusele se unesc. Intunecarea orizontului sa te faca sa te gandesti la frumos. Frumusetea apare de fiecare data cand ceva din infinit patrunde in finit. Orizonturile i s-ar mai lumina daca se gandeste la frumusetea vietii, si n-ar mai exista atatia intelectuali patetici, morocanosi, amari… Noua, indraznetilor de frumos dostoievskian, revolutionarilor, noua, intelectualilor care luptam impotriva preferintelor, pendularilor, apatiei si luptei pentru intaietate -timpul intreg ne-aparține! Existam cat timp exista-n alta parte un vant pentru a continua pana la capat. Totul se schimba, nimic nu dispare, ca pe vremurile poetului Ovidiu. Cautam acel echilibru al vietii launtrice si-l vom gasi in Dumnezeu. De-ar ajunge toti intelectualii cat mai aproape de acest deziderat si cat mai repede! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate