Sunt situatii in viata cand albastrul de la fereastra se decoloreaza si ii uita pe oarecare doi indragostiti in camera destinelor, oferindu-le sansa sa se priveasca direct in ochi. Prin lumina conspirativa a unei veioze se citesc reciproc 'incercarile' celuilalt. Acolo, femeia si barbatul se unesc in tabelele de corespondenta ce conduc la disparitia durerilor hemicraniene. Ce bine e ca se simte si astazi pulsul Greciei antice, ca exista oameni liberi datorita faptului ca sunt sclavi ai iubirii aflate-n adancul privirii! La un moment dat, celor doi le scapa ceva, dar nu se sparge. Se merge inainte, se transforma. Existenta privirii indragostite ii sileste sa-si transforme vietile incat sa le dea acel sens prin care nimic sa nu le stavileasca iubirea, nici macar banala moarte. Iar daca o clipa a indragostitilor piere, inseamna ca nu e destul de puternica pentru a trai. De ce sa nu traiesti, sa actionezi laolalta clipa cu partenerul tau, atata timp cat ochiul inlatura orice urma de spaima a scarii timpului?
Privirea e o manastire ce are disciplina sa, asceza sa, tacerile si inspiratiile sale. Ideea de rasplata in manastirea privirii nu se naste dintr-o ratiune sociala. Cand femeia si barbatul se privesc din iubire, au simtamantul ca intreg cerul ia cu asalt pamantul, ca Duhul Sfant li se fixeaza sub pleoape. Intre atingerile undelor focalizarii interioare femeia capteaza semnele traiectoriei iubitului ei; se vor lovi ‘in ochi’ unii de altii, spre a-si echilibra reciproc energiile. Cuibul orbitelor acestora nu mai e acoperit; banalele pleoape isi pierd ascuns si lent tacerea. Pe privitorul indragostit nu-l chinuieste nimeni. De buna voie si nesilit de nimeni se uita tinta in ochii celuilalt. Nu stie ce vrea sa vada, dar e atras de miracol. Sau, altfel spus, nu mai stie la ce sa se astepte, avand ochii mantuiti in albastru, caprui, verde sau negru. Depinde ce culoare il atrage.
Cand doi oameni se privesc intens, ei cresc impreuna intr-o gradina paradisiaca. Dincolo de ploi si sori, se desfasoara dragostea, o intindere peste pielea timpului luminii. Ochii sunt fantanile vietii, iar pentru priviri, lumina e solul dragostei, si pentru ochi si privire a da si a primi sunt datorie si extaz, apa cristalina si raza pura. Ciocarliile de pe cumpana verii clatina lumina si soarbe intunericul. Ele ciugulesc raceala din masca privirii, conturul zilei zdrentuindu-se spre orizonturile salbatice ale iubirii. Din cioburile de priviri culese tinerii indragostiti vor auzi cantand poeme dadaiste, o priveliste arsa de dorul din cuvant. Castelul poeziei privirii e construit din litere de aur, un sens nevisat, real. Relativitatea este sugrumata. Acolo e o ordine sfanta, inmuguresc ceruri, se ingramadesc timpurile. Lebada, care se plimba pe apele Edenului, are alt statut acum - pluteste in infinit, avand aripile pudrate cu stropii de roua din privirile femeii care umezeste gradina sufletului barbatului.
Deasupra tulburatoarei fiinte, ochii serbeaza izbanzile partenerilor. Pestii se intorc in amontele gradinii, in izvoarele din munte. In apa e amintirea sarutului, iar cine va pastra apele privirilor in palme va simti cum centrul lumii isi va schimba locatia sub propriul calcai. In curand, peisajul paradisiac se va incheia: acea Eva si-acel Adam vor fi strigati de pe o aripa de fluture ce respira prin porii divinitatii si se vor regasi in barca anilor dintai.
Privirile celor doi indragostiti ratacesc departe, inainte... Ochiul ratacitor vindeca fara miracole si face miracole fara vorbe. Iata ce mult e din irisul barbatului in irisul femeii, ce mult se primeste din corneea celuilalt! Singurul drept de a se prefera este ca nu sunt acolo si cele neprivite inca de ei. Defectul spiritului se poate indrepta, dar cand ochiul e rau, nimic nu se poate schimba. Ar fi bine ca indragostitii sa se impotriveasca inceputului de rau din albul ochilor; cand se recurge la remediu e prea tarziu. Se intelege lipsa nevoii de antrenament in citirea adancului din ochiul iubitei doar la persoana care se incadreaza in originarul privirii pure. Totul e insa derivat, frant si nelocuit, pentru ca astazi se priveste doar in originarul secund. Dar cat timp exista oameni care frecventeaza imaginatia sufletului prin privire, nu esti orfan pe lume, si te vindeci de raul efemer, surprinzand toate fantele durerii si bucuriei.
E o intreaga stare de nebunie pana sa-si desparta privirile doi indragostiti. Pregatirile dureaza minute-n sir. Peisajul de final e redat de catre doi oameni in toata firea, total epuizati, aflati in postura sclavilor din minele de odinioara. Si astfel, orice s-ar spune si orice s-ar gandi, "manastirea" privirii nu e decat o terapeutica speciala.