Dupa repetarea asociatiei dintre foamea de putere si clopotel de un numar suficient de ori, multi dintre noi saliveaza la auzul clopotelului. Acest gen de reflex conditionat poate fi observat mai abitir in zilele noastre decat in timpurile experimentale conduse de Pavlov.
Traim intr-o lume a sefimii, a condamnatilor la amaraciune. Debitarea de sine e luata drept exercitiu al comunitatii. Daca se promite din toate partile o formula a unei inocente regasite si debutul unei reconstructii, atunci in ce consta „quiditatea”, esenta sau natura omului inavutitor de functii si putere?
Trezit din mahmureala paralizanta, dornicul de putere e ghidus. In confruntarea cu publicul blazat isi etaleaza calitatile de literator subtiratic. Viermele scaunului roade si asteapta panditor la capatul spiralei momentul potrivit ascensiunii. Jumatate se zbate, jumatate exulta la fiecare avansare; varsatorul de energii egocentrice preface coarnele avansarii in coroana. Cand nebun, cand intelept, se inalta in carul triumfal, tinta finala fiind maretia cetatii si a renumelui ei. Si ce va face cu aceasta valoare abstracta si rece? El uita intotdeauna faptul ca nu calea conteaza, ci cum o parcurgem. Iata de ce baltile pe unde trece tanjitorul “perfectionist” il murdaresc din crestet pana-n talpa...
Pe avidul de putere nimic nu-l mai face sa tresara cand ajunge sus. Nu se mai teme de nimic. Devine increzut, plin de sine. Exista insa om mai sarac decat cel ingamfat? La cei ingamfati, dispretul e uneori ca o bunavointa a urii. Arunca sageti in stanga si-n dreapta, in sus si-n jos, se pierde in puncte cardinale. Doar ingemanari de rau si zambete acide. Urmarindu-i pe majoritatea celor avizi de putere, tristetea privirii noastre pleaca de la cat de bine se face raul si cat de rau se face binele. Principala prapastie apare din faptul ca acesti salivatori nu stiu sa faca cu marinimie faptele mici si cu umilinta pe cele mari. Dupa ce se urca muntii, sageata arcului se rupe. Intr-adevar, jocul cu metalul sau cu piatra este unul dur. Mai grea e insa eternitatea „desfrunzitului” de arme pe calea puterii!
Oricat si-ar dori sa creada in el insusi, vine si clipa cand ceva i se spulbera, cate ceva i se intuneca. Si-n tot ce-l incearca, acea clipa coboara din insasi crucea ei. Dupa ce a depasit orice limita a bunului-simt, si-i cade coroana, coboara in pesteri si plange cu stalactitele (formate din lacrima soarelui), ucide ursi, deseneaza extraterestri si animale preistorice. Si toate se pot intampla in urma unui vis. O voce-n vis ii spune: „Ajunge!” Visul este doar un semnal. Semnalul transcende in unul tipic lui Descartes, care trebuia sa plece mai curand sau mai tarziu dintre oameni si sa se lepede de invatatura lor, daca vroia sa faca ceva pentru ei. Cel care isi pierde carul, cetatea, cade in el insusi, se inchide in el insusi (clauso ostio, in abscondito), intrucat revolutiile mintii se fac pentru a da o noua sansa vietii. Orice observator neutru recunoaste in acel om starea randunicilor in zbor, care se-nvartesc in rotocoale, cautandu-si cuiburile sparte. Iar remuscarea e ca o speranta rasturnata, fara scapare. Ea se scufunda intr-un trecut care ar vrea sa refaca un viitor maleabil.
Nefacand apel la cuvintele ramase mie din Gradina lui Dumnezeu, ma intreb simplu si posac: „Traitorule avid de putere, oare incep sa te cunosc?”