Motto: „Creștinismul este ridicarea a-tot-ce-mișună pe pământ împotriva a tot ce are înălțime, noblețe”

Există la noi, aproape ca un simptom postdecembrist, o tendință de a ridica religia și a o flutura ca stindard. Totul seamănă a manifest de partid aproape, se afișează fără discernământ cruciulițe-fanioane, icoane (cât mai multe și cât mai vizibile), mătănii și alte „accesorii”. A fi creștin a devenit o mândrie, ca un fel de afirmare a superiorității față de ceilalți, de gloată. Contradicție în termeni, căci creștinismul ar trebui să fie în primul rând smerenie.
Partea cea mai dureroasă însă este că totul trebuie să respecte Dogma. Cuvânt de care ar trebui să ne temem, să-l venerăm ca pe un idol păgân, să tremurăm numai la ideea de dogmă. Starea autentică a omului religios, homo religiosus, s-a pierdut, a dispărut. A murit sufocată de furtunile „stindardiștilor”. Cine îndrăznește să afirme că el crede într-o forță divină, dar „în felul lui”, de fapt liber de încorsetările creștino-bisericești, este hulit, catalogat ca „păgân”, „ateu” (cum ateu când omul crede?) sau chiar „antihrist” și proscris irevocabil. Toate preceptele pe care biserica le flutură pe la nasul creștinilor propun negația ca mod de a exista: „să nu....” Acest „să nu” a devenit definitoriu. Totul este interzis, să recunoști că poftești, că ai nevoi esențiale pe care trebuie practic să le refulezi cu grijă (păcatul cu gândul este cel puțin la fel de mare ca și fapta, nu?). Negația devine un mod de ființare și o atitudine limitatoare de sine. Am uitat să fim liberi, am uitat să ne manifestăm și teama, și furia, și agresivitatea uneori. Omul nu mai este întreg, nu mai este el însuși, este o biată copie lipsită de viață, lipsită de (poate) singura valoare cu adevărat universală: libertatea. Biserica devine instanță manipulatoare (istoria ne-a confirmat-o în numeroase rânduri, dar parcă tot nu ne săturăm), coercitivă, manifestându-și puterea prin forța amenințării cu anatema.
Care este de fapt satisfacția „stindardistului”? A „creștinului” care se crede creștin? În primul rând este nevoia acută de a se simți printre aleși. De a nu rata „trenul”. Și mă întorc la ideea de imagine de sine care ne caracterizează și de care fiecare are grijă aproape inconștient. „Alesul” își compensează astfel o anume nesiguranță, la care se adaugă un soi de desfătare narcisistă venită din sentimentul de apartenență la o elită pură. Există, în plus, un confort și o seninătate ale „garanției” că succesul (nici nu are importanță ce se înțelege prin acest termen) este asigurat. Dar, în fapt, omul încetează a mai gândi singur și ia de-a gata canoanele altora.
Mă întreb câți oameni simt fiorul religios, acel „mysterium tremendum” de care vorbea Rudolf Otto în presimțirea numinosului. Starea de religiozitate actuală, cotidiană aș putea zice, se vrea explicată rațional. Creștinul știe ce trebuie să simtă și își impune să simtă ceea ce trebuie. Desigur, de cele mai multe ori este o biată iluzie, omul bine ascuns simte cu totul altceva, dar mintea de multe ori se mulțumește și cu simulacre, se pune la adăpost. „Cine citește Scriptura „în spirit” – zicea Otto – trăiește în numinos chiar dacă nu are nici concept și nici nume pentru a-l desemna și chiar dacă este incapabil să-și analizeze propriul sentiment și să-și dea seama, privindu-le separat, care sunt acele elemente care se împletesc cu el.” Așadar, a gândi versus a simți. Ce alegem?