„O imagine este sau fața unui destin sau gunoi literar.”
Dumitru Caracostea


Cerem poeziei să ni se adreseze prin imagini surprinzătoare. Dar este oare suficient să rezumăm natura surprizei la caracterul ei subit, instantaneu, la faptul că astfel ne găsește nepregătiți, ne ia pe neașteptate și prin urmare ne șochează, ne frapează, ne epatează? S-ar părea că surpriza autentică trece dincolo de accidentul bruscheții, iar fulgerul ei încremenește – periscop spre sacru – în simțirea noastră. Mai nimerit ar fi deci s-o privim pornind de la pecetea ei trainică în suflet: uimirea, mirarea, minunarea.

Pe imaginea autentică își pune amprenta revelatoare minunea. Ea surprinde survenirea sacrului, intruziunea sa magmatică în fisurile profanului, vestind permanenta noastră vecinătate cu tărîmul misterului. Hierofanie – înfățișare a sacrului – imaginea vălurește platitudinea realității sub zvîcnetul pulsației lirice, transfigurează în vedenie vizibilul pătruns de liniile de forță ale bănuielii, speranței, credinței.

Trebuie să-l auzim pe franțuzescul sur- din surpriză ca în surescitare – excitare peste măsură, surmenare – hăituire pînă la istovire, surnatural, adică supranatural. El marchează astfel un exces, un prisos, un surplus. Abia așa avem acces la înțelesul surprizei ca priză privilegiată: supercontact, ultrarecepție, măsurare de excepție. Nu șocarea e rostul imaginii surprinzătoare, ci racordarea la sacru, înstrunarea inimii la diapazonul tainei, dobîndirea măsurii vieții tale din spovedania Firii.

Imaginea va fi deci surprinzătoare nu atît prin ciudățenia ei bizară și epatantă, cît prin ciudatul legămînt la care ne constrînge, prin minunata exigență căreia ne făgăduiește. În imagine, cele ce se apropie nu rezultă dintr-o asociere mecanică uzînd de trucurile iluzionismului, ci învederează o legătură organică abuzînd de vraja magiei. Noutatea nu se legitimează ca recență de ultima oră, ca originalitate cu orice preț, ci drept prospețime firească a izvoarelor minunii, perpetuă recrudescență a sacrului în spațiul sufletesc.

Putem astfel surprinde în sintagma „pîine cu dinți” o situație pe care o incriminăm, putem încă să ideologizăm lansînd lozinca: „pîinea trebuie vindecată”, dar numai în imaginea „grîului păzit de maci” ni se revelează minunea.

Holda rănită cu maci vorbește de la sine inimii ce-și întețește bătăile tînjind să-ngîne ritmul sfînt. „Dacă tîlcul l-am pricepe / inima ar da un țipăt.” Doar în această așteptare înfiorată, gestul călăuzitor al poetului devine profetic: el ne deslușește linia vieții scrisă în palma lui Dumnezeu.

Cui a dat Domnul în pază pîinea cea de toate zilele? Lujerului fraged, petalei somnolente fluturate în adieri de vis, capsulei plină de ispite opiacee. Și doar poetul ne făcuse atenți: „Spune-se că-n holda coaptă / macul îl dezbraci c-o șoaptă.”

Mai poate fi aceasta o pază eficace? Nicidecum, și totuși numai astfel grîul e în siguranță – dobîndește acea demnitate ce nu mai poate fi compromisă, terfelită, înstrăinată. Nu este o reușită poate, dar rămine o ispravă, o îndreptare a pravilei, o răzbunare a soartei, o schimbare a zodiei: numai stropit cu sîngele de jertfă al închipuirii, grîul rămîne pîine și nu otravă, hrană și nu feroce moloh.

Abia acum ni se revelează că rostul de ultimă instanță al unei imagini deplin poetice este să ne constrîngă blînd să consimțim la un destin al Firii, alegîndu-ne o soartă pe măsura lui.