Ne-au răpit două luni de viață. Au fost zile în care am stat realmente cu sufletul la gură. Nopți în care am adormit întrebîndu-mă dacă a doua zi cînd mă voi trezi ei vor mai fi în viață. Au fost dimineți în care, în momentul trezirii din somn, primul gest reflex era să deschid televizorul ca să aflu dacă nu cumva au fost executați în orele în care dormisem. Au fost alte momente în care m-am întrebat unde sînt ținuți, ce mănîncă, dacă au acces la grupurile sanitare, la ce se gîndesc și dacă au o idee cît de vagă despre faptul că în țară milioane de oameni se gîndesc la ei. Au fost două luni în care am înțeles nevoia de păstrare a secretelor și nevoia de decență a aparițiilor publice. Zeci, poate sute de întrebări și-au țesut firele în jurul acestei povești și în tot acest timp am încercat să-mi reprim impulsul de a formula și alte întrebări. Am încercat în schimb să găsesc adevărurile ascunse în formularea seacă a declarațiilor de presă, și așa foarte rare.

Sosirea lor în țară a fost ca un prag. Speram că se va întîmpla ceva, dar parcă nu cutezam să cred că va fi bine pînă la urmă. După ce s-a consumat momentul întoarcerii, atenția mi s-a concentrat pe fapte, pe firul acțiunii. Jurnaliștii au trecut, firesc, pe un plan secund, rolul lor de eroi se încheiase, redeveneau cumva ceea ce de fapt fuseseră de la bun început: victime. Era normal să aflu ce se întîmplase de fapt, cine fusese regizorul întregii întîmplări, cine fusese artizanul (sau artizanii) răpirii care ținuse pe jar o țară întreagă. Și mi se părea firesc să aflu, măcar în timp, răspunsuri la aceste întrebări, de la o instituție în măsură să le ofere. În loc de asta am avut parte de un avertisment: la termenul promis de două săptămîni nu vom afla chiar tot.

Dar, ca o compensație, presa era invitată la Cotroceni la întîlnirea celor trei jurnaliști cu părinții lor. Urmărind scena mi-am dat seama că nu era nici pe departe ceea ce mă interesa. Oricît de emoționantă imaginea celor trei în brațele părinților, punerea în scenă de la Cotroceni nu-mi servea la nimic. Și atunci m-am întrebat: dacă cei trei nu doreau să facă declarații de presă, dacă nu doreau să schimbe decît surîsuri cu restul colegilor de breaslă de ce a mai fost chemată presa la Cotroceni? De ce nu a fost dat publicității un simplu comunicat sec, asemănător celor de pînă acum, în care să ni se spună că Marie Jeanne, Sorin și Ovidiu s-au întors, în sfîrșit, acasă? Să fi fost o nouă încercare de a minimaliza rolul presei? Să fi fost actul doi din piesa de teatru începută la Clubul Prometheus din București, cînd, invitați fiind la o întîlnire-dezbatere cu studenții și președintele, ziariștii nu au avut voie să pună nici o întrebare? Sau poate că au fost chemați la Prometheus doar pentru a asista la un atac prezidențial la adresa unor jurnaliști incomozi, gen Cristian Tudor Popescu sau Ion Cristoiu. Întîmplător sau nu, cei doi nu s-au numărat printre susținătorii lui Traian Băsescu la prezidențialele trecute. Traian Băsescu plătește presei polițele politice? Cum altfel pot fi înțelese atacurile de genul: „formatori de opinie care se bat să fie guru ai națiunii”, ”condeier de aur al țării”, „far luminos”? Sau: „nu vă lăsați convinși de cei care cred că dețin portofoliul de inteligență al națiunii, care încearcă să-și păstreze privilegiile, ca foștii comuniști și securiști”.

Indiferent de intențiile prezidențiale, poate se va găsi un consilier prezidențial suficient de curajos care să-i amintească domnului președinte că pînă și Micky Șpagă și Adrian Năstase știau că nimeni nu poate cîștiga războiul cu presa. Același consilier poate să îi atragă atenția actualului președinte că, de la instalarea la Cotroceni, tradiția comunicațională este aceea de a invita la dezbateri ziariștii fără să li se permită să pună întrebări.

Dacă Traian Băsescu visează la un al doilea mandat de președinte, ar fi bine să nu aștepte anul 2008, și să-și reconsidere încă de pe acum relația cu presa. Ar trebui să schimbe strategia. Ar putea, de pildă, să înceapă să se adreseze jurnaliștilor pe numele mic, să facă poante la conferințele de presă, să le zîmbească și mai ales să le arate că îi respectă. Ar putea chiar, ca un semn de maximă bunăvoință, să-i servească la Cotroceni cu înghețată și să le mulțumească pentru eforturile din timpul crizei ostaticilor. Încercați domnule președinte?