O carte cu multe calorii
- Robert Șerban – A cincea roată, convorbiri cu... -


Câteodată, deseori, îmi pare că România seamănă atât de mult cu o instituție totală, și noi suntem, ne comportăm mereu, ca niște instituționalizați depersonalizați perpetuu, înghițind în sec în fața trufandalelor europene, asezonându-ne defectuos unor ideologii la modă, imbecilizându-ne prin massmedia tabloidizată, ajungând chiar să o dăm în bară și când ne batem cu pumnul în piept. Se vorbește tot mai des, mai bine zis se zvonește, cum că presa la noi, în 2005, trece printr-o perioadă nu neapărat de tranziție ci prin ascuțitele furci caudine ale reformării, revoluționării. Astea se întâmplă la noi. Cel puțin așa se spune, nu că ar trebui să credem pe cuvânt pe toți calicii care se localkombatează – scuze(nu m-am putut abține) - la gura lumii. Însă într-un mediu care deși este atât de plăcut stomacului meu nepretențios, audiovizualul și presa scrisă, se întâmplă și lucruri bune. Din păcate aceste lucruri, care sunt atât de rare, ajung cu greu la cei interesați. Cartea despre care doresc a vorbi în continuare a văzut-o în librăria din Gara de Nord, într-un moment în care vântul își făcuse culcuș prin buzunare. Deși mi-a părut rău că nu mi-am permis să o cumpăr nu m-am înspăimântat, și, conform așteptărilor, la vreo lună, cele două exemplare, sau trei, ședeau docile pe același raft așteptându-mă. „A cincea roată”, Rober Șerban, convorbiri cu multe personalități, nu vi le enumăr, oricum veți afla numele dacă nu vă bate gândul să părăsiți plictisiți articolul, editura Humanitas, București 2004.
Cincisprezece intervievați ca la carte, un interviator cu un rar bun simț, care nu caută neapărat știrea preferând discuții amicale, fără focuri de artificii ci doar seri cu lună plină. Ordinea, bănuiesc că este cea a cronologiei. Robert Șerban, poet și jurnalist, trebuie să recunosc că nu i-am citit nici o carte – iertare – nu era neapărat necesar și nici nu mi-a picat vreouna în mână, întreține la televiziunea timișoreană „Analog TV” emisiunea „A cincea roată”, iar cartea de față este produsul transcrierii dicuțiilor cu o parte din invitații dumnealui. În primă fază mi-a amintit de volumul „Dialoguri politice” (sper să nu greșesc titlul) semnată Marius Tucă, carte care între timp a rămas împrumutată la un „binevoitor” , una dintre primele cărți cumpărate cu bani strânși la teșcherea, după colecția Karl May, când pe timpuri eram fascinat de show-ul actualului redactor șef de la „Jurnalul Național”. Cred că am plecat nițel cam departe de oile noastre așa că, cum ne stă bine, să ne întoarcem.
Primul intervievat, deși eu nu le-am citit în aceeași ordine ca în carte, este Nicolae Breban. „M-a susținut propia mea megalomanie!”, susține maestrul prozator care în lipsă de aplaudaci se reautointitulează cel mai mare constructor de romane român și se hazardează, așa cum oamenii de obicei se hazardează: hazardat, și fără a se putea desumfla nițel afirmă: „colegii mei de generație, D.R.Popescu, Fănuș [Neagu] (care între noi fie spus își varsă azi, o inestimabilă și gratuită inconștiență scriitoricească, așa ca omul la bătrânețe care se cam plictisește, într-o revistă literară cu iz de almanah), Sorin Titel, scriau cu toții proză scurtă. Ulterior au trecut pe roman, dar au greșit, pentru că structura lor e de nuveliști”. Nu îl pot contrazice pe domnul Breban care în mare parte are dreptate, Fănuș Neagu este mult prea diluat în roman, D.R.Popescu, să ne amintim de cronica lui Alex Ștefănescu din „Ceva care seamănă cu literatura”, despre Sorin Titel nu pot vorbi de rău pentru că îl respect prea mult pentru ce a făcut cu Cehov, dar domnule prim constructor de romane din țară, „F” face mai mult decât două „Bunavestire” plus încă una. Scuze, dar asta e. Apoi, printre altele, domnul Breban își amintește de faptele eroice din timpul foametei, scuze, greșeală, din timpul comunismului, și printre altete nu pot să trec cu vederea un anumit pasaj, care m-a înverșunat peste poate: „ Citisem Întâlnirea din pământuri și Moromeții I și mi-am dat seama că sunt în fața unui mare stilist, deși temele și lumea lui erau cu totul diferite de ale mele. L-am văzut o dată la o librărie de pe bulevard, Librăria „Sadoveanu” – încă nu debutasem-, era îmbrăcat într-o scurtă și cu o căciulă țărănească. Eram fascinat și m-am luat după el. Era o zi de primăvară cu pecete de zăpadă.m-am luat după el vreo oră, ca după o femeie!(o fi crezut că sunteți de la securitate de nu v-a zis nimic).Talentul nu înseamnă să scrii bine. Oricine poate scrie bine. Talentul înseamă două lucruri: primul, emoția în fața unui adevărat creator. Când văd unii tineri care sunt obraznici cu mine, îmi dau seama imediat că nu au talent ”. În acest caz, îmi pare rău pentru mine domnule Breban da chiar nu am talent deloc. Și dacă tot de scris poate scrie oricine, bine sau prost, de ce să mă dau la o parte?...
Cel de al doilea intervievat, și cel de al doilea citit (articol) în ordinea mea, primul fiind Andrei Pleșu, este Mircea Cărtărescu, cu ceva timp înainte de succesul de box-office înregistrat cu „De ce iubim femeile”, mult mai aproape de apariția „Jurnalului”. Mircea Cărtărescu recunoaște „bineînțeles că sunt mult mai modest decât Breban” (cine nu este?!) și că i s-a reproșat, că în acel „Jurnal” care este unul intrinsec, lipsesc condimente ușor digerabile precum părerile politice scuzate de „inapetența pentru viața politică”. Între timp, domnul Cărtărescu a mai revenit asupra acestui deficit nativ prin editorialele de marțea din „Jurnalul Național”. Între altele recunoaște că nu are nevoie de o bibliografie pentru a-și scrie cărțile, lucru care îmi pare normal pentru un prozator, nu și pentru un critic sau eseist, aviz pagina goală din povestirea „Lucrul care mă inspiră”, și/sau faptul că nu lucrează cu fișe. În același timp aștept pe cineva să îl întrebe pe domnul Cărtărescu despre cărțile scrise la comanda editorului, mai ales celui francez. În același contex mă întreb ce înseamă aproape pentru Mircea Cărtărescu: care vorbind despre Eugen Simion și de desenatorul Mihăilescu afirmă: „înainte fuseseră aproape niște eroi, iar apoi au intrat în conul acesta de umbră, aproape de aservire față de putere”. Îmi pare mie dar Eugen Simion a fost mai departe de a fi erou decât aproape de a fi aservit. Mă refer la fosta conducere a țării. Însă domnul Cărtărescu este un om cu bun simț mult mai modest decât Nicolae Breban.
Următorul, din sumar este criticul Alexandru Cistelecan, la care, deși nu mă voi opri mult , nu pot a trece cu vederea unul dintre răspunsurile care m-a uns la suflețel, poate cel mai mult din toată cartea ”Robert Șerban: I se reproșează criticii că nu mai sperie veleitarii, Al. Cistelecan: Nu mai are cum îi speria”. Nu cred că voi deveni un critic consacrat, însă dacă printre aptitudinile mele numărabile ușor se află și această calitate voi încerca din răsputeri să ajut critica în tentativa eșuabilă de a se comporta ca o sperietoare, un bau bau pentru scriitori sulimeniți cu fel de fel de aprecieri ai unor acoliți, să le arăt blugii împăratului(Florin Iaru) când se întreabă de haine augustului.
Sorin Dumitrescu, care printre altele este, din câte susține, un om cu un caracter aparte, un manager cultural care în tranzitoasa țară cu decolteu larg așteptând bani la sutien cu orice prilej, își alege cu grijă potențialii clienți. Adică nu îi va vinde un tablou lui Gigi Becali decât dacă magnatul fotbaluistic de pe la noi se apucă de citit istoria artei, în varianta vastă, și va avea rătăcite prin casă alțe picturi care să meargă cu tabloul respectiv , să nu se certe sau cumva să cadideze la președenție. Același Sorin Dumitrescu se arată a fi un adversar al tehnologie în ceea ce privește arhitectonica bisericilor, preferând proiecte săvârșite minuțios din penel sau pensulă, cu tuș sau uleiuri, atât de frumoase dar și de inexacte.
Peste domnii Liiceanu și Foarță vom trece, nu fără părere de rău dar cu o oarecare ușurare. Ajungem într-un sfârșit pe la centru cărții, majoritar de dreapta. Mircea Mihăieș, Andrei Pleșu, Cristian Tudor Popescu. Mircea Mihăieș, actualmente vicepreședinte la Institutul Cultural Român, a devenit țintă de aruncat cu pietre. Lumea încearcă să ochească mărul (H.R. Patapievici) și când dă pe de lături îi creează domnului Mihăieș dureri de cap (de la cucuie). Asta se întâmplă în România, din decembrie încoace (decembrie 2004) de când cu noua putere( vezi „Observatorul cultural”, etc.). în alte condiții nu aș fi sărit în apărarea scriitorului, mă plictisește din ce în ce mai mult la terna rubrică din „România Literară”, unde de câțiva ani bate apa în piuă săptămânal.
Andrei Pleșu. Cea mai importantă personaliate culturală de pe la noi (părerea mea) nu dezminte faptul că aduce raiting. Discuția cu dumnealui este întotdeauna plăcută, umorul subtil, ironia elevată, cultura enormă, incivitatea debordantă, toată gama de vitamine și nu E-uri dau savoare interviului. Întrebat dacă se ascunde, fostul consilier prezidențial, demisonat pe motive de „artere”(„Obeservatorul cultural”), recunoaște că nu dorește să spargă mereu gura târgului dar nici că o evită consecvent. La timpul acela, cel al interviului, volumul „Despre îngeri”, fusese publicat și premiat, dorind parcă să-l contrazică dar să îl și aprobe pe autor care, în 1991 declara într-un alt intreviu interesant acordat lui Leo Butnaru, publicat în opul „Spunerea de sine”: „am sentimentul că, în ceea ce mă privește, așa e și cu premiile: până la o vârstă scrii și nuești premiat, după o vârstă nu scrii și ești premiat [...]. De aceea prefer să cred, dacă cei care mi l-au înmânat vor să mă ajute să suport această onoare, să iau acest premiu nu pentru ce am făcut, pentru că nu mi-am încheiat încă bilanțurile, ci pnetru ce aș putea să fac de aici încolo”. S-au mai întâmplat multe de atunci cu domnul Pleșu, a scris în continuare a luat și premii care „i s-au dat de parcă i-au fost luate”(citat din memorie, personalizat și acordat, „Evenimentul zile”- cred), a apărut această revistă extraordinară „Dilema veche” cu sorginte dilematico-buzuraniană, astfel apărând un nou op extraordinar „Obscenitatea publică” și multe altele, datate mai devreme de care nu amintesc. Cu părere de rău voi încheia pasajul despre Andrei Pleșu, paragraf care ar putea continua mult, mult prea mult, și cu scuzele de rigoare că nu pot descrie atât de estetic vorbele pe cât sunt ele exprimate.
Cristian Tudor Popescu încheie lista celor amintiți de mine, nu și pe cea a cărții (călugărul Savatie – Ștefan Baștovoi, Petre Stoica, Mihai Șora, Pavel Șușară, Cornel Ungureanu și Vlad Zografi). Recunoscut ca analist de țară – cel care printre altele, așa cum spune Vladimir Tismăneanu, a adus procente importante de voturi unor sau altor candidați, CTP spune că va lăsa generația tânără să preia ștafeta. Minte. Cel puțin până acum. Îl vedem peste tot, este invitat unde nu te aștepți, atotștiutor de la tenis la pictură, de la politică la gastronomie, de la influneța fenomenului El Linio asupra menstruației la rațele sălbatice până la dicționarul toponimic al provinciilor chineze. Îmi e frică că, la un moment dat să nu îl înlocuiască pe Silviu Brucan cu toate profețiile aferente. Nu doresc să-l contest, vehement sau ba, dar de la episoadele Doroftei, Nichita Stănescu, confruntarea Adrian Năstase versus Traian Băsescu dacă nu îmi rămâne în gât cu siguranță îmi pică greu la stomac. În rest numai de bine. De acord cu dumnealui în ceea ce îl privește pe „vierul arogant al altor vremuri” (vorba lui Andrei Pleșu)– Adrian Păunescu ajuns pe locul 5 într-un top al idolatriei autohtone prezentat de „Jurnalul Național” (se pare că, totuși, avem acea țară care ne-o merităm), sau de faptul că „dacă nu avem haz, măcar să fim penibil” însă parcă nu e de ajuns. Gata.
„ A cincea roată” – este una dintre acele cărți care nu comentează nici stângăciile dreptei nici ale stângii, prezintă situaținue de fapt și de drept a unor oameni, care prin nativitatea lor se vor confrunta mereu cu dileme și neajunsuri. Este ceea ce nu ne dorim decât rareori preferând bârfa tabloidizată. O recomend cu călddură oricărui cititor, este o delectare și o sursă de informații periferice bună oricui. O realitate discutată și nu discutabilă. O carte cu multe calorii.
Cosmin Dragomir 25 mai 2005
PS: articol apărut în nr. 5 al revistei "Cafeneaua Literară"