Pentru a plasa problema educației în contemporaneitate credem că e necesară o postdicție, o reconstituire recurentă, de la efect la cauză, în diacronia obiectivă a faptelor care au dus la conceptistica educației.
Jan Amos Comenius (Komenský)(1592-1670), gânditor umanist și mare pedagog ceh, din perspectiva conformării acțiunii educative cu natura, însușirea gradată și conștientă a datelor senzualist-intuitive, ajunge la întemeierea unei concepții pedagogice. El a înțeles procesul instructiv-educativ ca un sistem de trepte, potrivit treptelor de dezvoltare a omului. Comenius elaborează un sistem general, pentru întregul popor, în patru trepte, pentru fiecare grupă de șase ani de viață, până la 24 de ani și anume : școala maternă, școala elementară, gimnaziul și învățământul academic. Tot el a introdus învățământul colectiv pe clase și a stabilit sistemul de predare pe lecții, cu orare și planuri zilnice, lunare și anuale. În concluzie, Comenius este fondatorul pedagogiei moderne și chiar al pedagogiei ca disciplină de-sine-stătătoare.
Revenind la zilele noastre, problemele educației sunt înmănunchiate în pedagogie, având ca obiect de studiu, după concept, educația copiilor, dar prin extensia termenului, este valabil și pentru educația celor maturi, andragogica. De la didactica lui Comenius, pedagogia se dezvoltă ca o știință a învățământului informațional (instructiv), a învățământului educațional (educației pentru formarea multilaterală a personalității) și a învățământului formațional (orientat spre cultivarea multilaterală a capacităților și disponibilităților fizice, morale, intelectuale,voliționale ale tinerilor și spre realizarea profilului lor profesional). Pedagogia are următoarele ramuri : antropologia filozofico-pedagogică, axiologia pedagogică, psihologia pedagogică, sociologia pedagogică și biologia pedagogică. O ramură care studiază determinismul social al fenomenelor educaționale concepute ca proces de formare a omului în, prin și pentru societate poartă denumirea generică de pedagogie socială. În lucrările de specialitate pot fi întâlniți termenii „sociologia educației“ și „pedagogia sociologică“(sociopedagogia), cu conținut asemănător celui de pedagogie socială, dar neidentic. Noțiunea de pedagogie socială a apărut ca expresie a reacției care a avut loc la sfârșitul sec. 19 împotriva pedagogiei individualiste. Puțin mai târziu a apărut noțiunea de „sociologia educației“, definit și răspândit de sociologul francez Emile Durkheim, întemeietorul Școlii franceze de sociologie, care socotește educația o „socializare metodică a tinerei generații“, iar sociologia educației, o ramură a sociologiei. El consideră pedagogia ca nefiind o știință pură, ci una practică, având strânse relații cu sociologia și psihologia. „Pedagogia sociologică“ studiază fenomenul educativ ca fenomen specific de formare conștientă a omului, conform unui scop (model) propus de o societate dată, ea fiind o disciplină pedagogică de ramură. Sociopedagogia a fost propusă în anul 1914 de pedagogul Georges Rouma.
Pedagogia mai cuprinde didactica generală și specială, care se ocupă cu următoarele probleme : învățământul și sarcinile lui, conținutul învățământului, principiile învățământului, formele de învățământ, metodele și mijloacele de învățământ, studiul individual al elevilor, învățătorul (profesorul), școala și cadrul material al desfășurării procesului instructiv-educativ. O componentă a pedagogiei o constituie și teoria educației, care studiază în primul rînd educația intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională și fizică. O ramură importantă a pedagogiei moderne este și studiul politicii școlare, care se ocupă cu organizarea școlii și planificarea învățământului în conformitate cu nevoile societății (reformele curriculare).
Pedagogia s-a diversificat în pedagogie teoretică și pedagogie practică (aplicată), în pedagogie generală și profesională, apoi în pedagogia vârstelor, a familiei și a grădinițelor de copii preșcolari, pedagogia școlară, pedagogia învățământului superior și pedagogia adulților. În pedagogie se deosebesc mai multe direcții de cercetare : psihologică, experimentală, obiectuală, sociologică, comparată, a culturii și specială (privitoare la copiii deficienți). Unii autori consideră tot ca pedagogii speciale pedagogia sociologică și pedagogia cibernetică.
După această prezentare istorico-teoretică in nuce asupra pedagogiei, problema educației în contemporaneitate nu o poate constitui decât recurgerea de facto și de iure la aplicarea acestei științe în cadrele instituționale ale sistemului social în care trăim. Eșecurile în domeniul didactico-pedagogic descind din celelate domenii sau structuri sociale, care, la rândul lor, ajung cum ajung tocmai dintr-o proastă „gestionare“ didactico-pedagogică . De aici cercul se închide și… este vicios. Pentru ca cercul să fie virtuos, trebuie avut în vedere că omul este o ființă educațională, într-un cadru eficient de competență și probitate profesionale, formarea și dezvoltarea lui fiind de neconceput în afara societății, a culturii și a istoriei.