Înainte vreme fericirea era un eveniment colectiv: sărbătoarea pe care oamenii o trăiau laolaltă. Astăzi trăim fericirea mai degrabă ca întîmplare intimă, ca eveniment al vieții personale ce se abate de la datele stabilite în calendarul oficial. Și ne simțim de multe ori derutați de faptul că ea ne însingurează, contrariați că ceilalți nu vibrează la fel ca noi, rușinați că nu-i putem face și pe ei părtași la împlinirea noastră sărbătorească.

Ne vine greu să admitem că, trăită astfel – în taină, fără reverberațiile care să o consacre în sufletele celor apropiați –, fericirea poate rămîne la fel de merituoasă, de generoasă, de nobilă. Căci fără a fi vizibilă, cunoscută și recunoscută, ea devine frustrantă pentru cel ce ar vrea doar să se împăuneze cu însemnele ei. Iar celui marcat de un anume scrupul moral, euforia i s-ar putea părea doar o închidere egoistă și avară în viața particulară, o abdicare de la năzuința de a se împărtăși altora, de a participa la trăirea unanimă. Și cum trăirea comunitară este azi dominată de blazare, acreală și suferință stătută, seduși de ispita unei solidarizări pripite, acceptăm să renunțăm la rușinea fericirii pentru a nu trăda participarea la viața mai fadă, dar aparent mai onestă a tuturor.

La recuperarea acestui neajuns ne pot ajuta cuvintele lui Blaga pomenite în titlu. Într-adevăr, tot ce e adînc, profund, temeinic nu este ascuns cu o premeditare frivolă sau cu vreo intenție meschină, ci pentru că este sîmburele tăinuit și temelia afundă a ființei noastre. Sîntem – cum spune tot Blaga – ființe duminicale, menite, condamnate la sărbătoare. Pentru că sărbătoarea este exigența de taină a sufletelor noastre chiar atunci cînd sîntem nevoiți să o trăim în tragica ei contrariere, fără somptuozități flagrante și splendori morale.

Soarta noastră este ca, atunci cînd prin grația miraculoasă a întîmplării ne smulgem din platitudinea amorfă a vieții fără rost, să ne resimțim fericirea – cu vorbele aceluiași poet – ca un joc de iezi pe morminte înalte. Simțim în această emblematică efigie a destinului nostru o împăcare virilă cu tot răul vieții, o revărsare a durerii în tîlc mai înalt, o încăpățînată și totuși candidă nerenunțare la minunatul exercițiu al bucuriei, mîndria tragică a fericirii redobîndite și consacrate în ciuda tuturor încercărilor la care am fost supuși sau pe care le-am îndrăznit cu candoare.

Grația neajutorării, impetuozitatea și stîngăcia, curățenia și prospețimea jocului fericirii rămîn de nevătămat, inviolabile și invulnerabile, înălțate mereu mai sus în piscul jertfei vieților omenești. Iar suferința și moartea ne apar doar ca un amplificator vital, mormintele sînt doar un temei al sorții, un soclu tragic al destinului fericit. Înălțimea lor – indiferent că o percepem ca prospețime acută a mormîntului recent, cu pămîntul încă neașezat sau ca încremenire în tumuli și gorgane a morții istorice – este doar o nobilă acumulare a durerii ce face ca jocul iezilor să se petreacă tot mai aproape de cer, în acompaniamentul blînd al fumului căzut din streșini de paie și al mirosului de iarbă tăiată. Totul pentru ca, luînd pilda vieții ce își trage seva din moarte, fericirea să-și găsească temeiul în suferința pe care și-o asumă candid și eroic.