Fabrica este plină de aburi și un fum dens împărățește obraznic.
Mă înăbuș. Mă ridic odată cu căușul în care zace materia lichefiată. Alb. Roșu.
Mă caut, mă adun, alerg, mă frământ prin toate cotloanele, apăsată de miliardele de particule asemenea mie. Îmi găsesc liniștea în forma pregătită anume, într-un colț uitat, fără aer. Încerc să mă ridic la suprafată dar de fiecare dată mă afundă alte și alte particule. Apoi încep să mă destind. Aproape că zâmbesc. Va fi bine. În curând utilitatea mea va fi aflată și o voi afla și eu.
Nu am prea mult spațiu, doar cât să încap. Mică, minusculă, alaturi de TOT. Începe să mă doară dimprejur. Aud strigăte disperate.
Încătușarea nu este pentru toți la fel. Unora li se pare infernală. Altora le face trăirea amplă. Eu stau cuminte în continuare, în locul pe care mi l-am aflat.
Mi se strepezesc dinții. Metalul lovește fosele nazale cu ascuțitele-i unelte. Mă doare din toate părțile, dar e o stare de bine imens. Mă maturizez. Și cresc.
Matrița e trimisă către baia de răcire. Amețesc în montaign-rousse-ul uman, deși creierul refuză să mai respire. Habar nu am cum percep asta. Sfârâitul ăsta mă înebunește! Dar mă simt din ce în ce mai puternică.

Plastelina copilăriei?
L E G O
Sus, jos, roșu, albastru, galben. NEGRU.
Negrul este și va fi mereu in vogă.

Drumurile pe care le parcurgem nu ni le alegem din timpul vieții intrauterine pentru că dacă ar fi așa, lucrurile ar fi mult mai simple. Am renunța la căutări, la trăiri, la emoții. Nu am fi nevoiți să căutăm. Nici măcar să oferim.
Oțel. În sfârșit.
Oțel.