agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-19 | | Înscris în bibliotecă de Petru Dincă
ATROFIA CUVÂNTULUI
Istoria ideilor e istoria urii însinguraților. Singura cale de mântuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuția noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, suntem în mod chimic legați de Cuvânt. Poetul: un șiret care-și îngăduie să lâncezească după pofta inimii, care se încrâncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obțină prin toate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioșează și-l compătimește. Modalitățile de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis și incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie – ne pare, pe drept cuvânt, desuet și vulgar. Publicul va dispărea curând și, la scurtă vreme după el, arta. O civilizație care a început prin zidirea de catedrale se va sfârși prin ermetismul schizofreniei. Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al ,,realității’’; mania exprimării, chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparențelor – caracteristici ale unei civilizații în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înțeleptului. Prolixă prin firea ei, literatura trăiește din pletoră de vocabule... Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decât i-ar îngădui propriile resurse, adăugând la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea ,,Operelor complete’’ zace un impostor. Aproape toate operele sunt făcute cu străfulgerări de imitație, cu fiori deprinși de la alții și cu extaze furate. Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creația spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanță decât în afara articulării, în rictus și catalepsie? Publicul se dă în vânt după autorii ziși ,,umani’’, știe că n-are de ce să se teamă de ei; rămași, ca și el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului. La mii de leghe depărtare de poezie, suntem legați de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului. VITALITATEA DRAGOSTEI Arta de a iubi? Să știi să îmbini un temperament de vampir cu discreția unei anemone. Visez, câteodată, o dragoste îndepărtată și vaporoasă ca schizofrenia unui parfum... Să-ți îngropi fruntea între doi sâni, între două continente ale Morții... Carnea e incompatibilă cu milostivirea: orgasmul l-ar transforma pe un sfânt în lup. Să concepi o dragoste mai castă ca o primăvară care, mâhnită de curvia florilor, ar plânge lângă rădăcinile acestora... În ceea ce privește goana după chinuri și înverșunarea în suferință, îndrăgostitul gelos e cam singurul care-i poate face concurență martirului. Și totuși, în timp ce acesta din urmă e canonizat, celălalt e luat în râs. M-am gândit întotdeauna că Diogene va fi cunoscut, în tinerețe, ceva neplăceri de natură amoroasă: nu alegi calea rânjetului fără ajutorul unei boli venerice sau al vreunei slujnicuțe îndărătnice. Declari război glandelor, dar te prosternezi în fața duhorilor unei târfe oarecare... Mândria e neputincioasă în fața ceremonialului mirosurilor, a tămâierii zoologice. Un amor care se stinge e o încercare filozofică atât de bogată, încât face dintr-un frizer un emul al lui Socrate. Încă iubim... totuși; iar acest ,,totuși’’ acoperă un infinit. LA IZVOARELE VIDULUI Spermatozoidul e banditul în stare pură. Nu voi putea niciodată să mă împac cu lucrurile, chiar de-ar fi ca fiecare clipă să se smulgă afară din timp pentru a-mi dea o sărutare. Pentru un tânăr ambițios, nu există nenorocire mai mare decât frecventarea unor buni cunoscători ai firii omenești. Eu însumi am frecventat trei sau patru: la douăzeci de ani, eram terminat. Își va reveni vreodată în fire omul după lovitura de moarte pe care i-a dat-o vieții? Pe un glob care-și redactează epitaful, să avem bună-cuviință ca să ne comportăm ca niște cadavre cumsecade. Nu pot privi un surâs fără să mi se pară că-mi spune: ,,Uită-te la mine! E pentru ultima oară...’’ PUNGAȘUL PRÃPASTIEI M-am afundat – arogant – în Absolut: am ieșit – un troglodit. Abulicii ar trebui să fie singurii care să aibă acces la idei, fiindcă le lasă așa cum sunt. Dacă ideile încap pe mâna sârguincioșilor, blânda brambureală a vieții zilnice capătă chip de tragedie. Avantajul celui care se apleacă asupra vieții și a morții e că poate spune orice despre ele. Ca să-i pedepsim pe cei mai fericiți decât noi, le inoculăm – în lipsă de altceva – angoasele noastre. Fiindcă, vai, durerile nu sunt molipsitoare! CIRCUL SINGURÃTÃÞII Venim pe lume cu o capacitate de a admira pe care nici zece planete n-ar putea-o istovi – Pământul, însă, o epuizează din oficiu. Să te trezești, dimineața, taumaturg hotărât să mobilezi ziua cu miracole, pentru ca, mai apoi, să te întorci în pat și să rumegi, până seara, necazuri amoroase sau bănești. Să nutrești, în sărăcie, o încrâncenare răutăcioasă demnă de un tiran, să te înăbuși sub povara unei cruzimi tăinuite, să te urăști – în lipsă de subalterni pe care să-i poți măcelări sau de niscai imperiu în care să bagi groaza – pe tine însuți, să fii un Tiberius sărac... Când vă încearcă ispitirea Binelui, duceți-vă la piață, alegeți, din mulțimea de acolo, o bătrână, pe cea mai năpăstuită, și călcați-o tare pe picior. Priviți-i apoi dezlănțuirea pătimașă, fără să-i răspundeți în vreun fel, pentru ca, datorită fiorului pe care-l dă excesul de adjective, să poată și ea trăi, în sfârșit, o clipă de apoteoză. Nu mai ești tânăr din clipa în care începi să nu-ți mai alegi dușmanii, mulțumindu-te cu cei pe ce-ți stau la îndemână. Atunci când, dintr-o mansardă, privesc forfota orașului, mi se pare că e la fel de onorabil să fii paracliser sau proxenet. Nimic nu-l trădează mai mult pe omul de rând decât refuzul de a se lăsa decepționat. Dacă un animal se țicnește, începe să semene cu omul. Priviți un câine furios sau abulic; s-ar zice că-și așteaptă romancierul sau poetul. Cezar? Don Quijote? Pe care dintre ei, în înfumurarea mea, voiam să mi-l aleg ca model? N-are importanță. Fapt este că, într-o zi, cândva, de pe un meleag îndepărtat, am pornit să cuceresc lumea, toate perplexitățile lumii... Traducere din limba franceză de Nicolae Bârna |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate