Dedicația acestei opere literare Dansând visul. Poeme și reflexii a megastarului Michael Jackson este “Mamei, cu dragoste”. Un omagiu original apare după dedicație: “Deepek, mulțumesc pentru inspirație și pentru dragostea ta”. Este vorba, desigur, despre Deepak Chopra, cardiologul și confidentul megastarului american.
Editarea la Libra în 1993 a acestei cărți, în traducerea Alexandrei Coman conține și “Introducerea” semnată de marea actriță Elizabeth Taylor, prietenă cu autorul. Nu este un simplu portret psihologic, ci o surprinzătoare declarație despre orizontul receptării artei complete a acestui “bărbat înțelept care este Michael Jackson”, Liz Taylor afirmând încă de la început: “Când aud numele lui Michael Jackson, mă gândesc la lumină, stele strălucitoare, lasere și emoții adânci. [...] Unicitatea lui Michael ar putea consta în faptul că toate realizările sale, premiile sale, nu i-au alterat sensibilitatea și preocuparea pentru bunăstarea celorlalți, grija adâncă și iubirea pentru familia și prietenii săi, și în special pentru toți copiii lumii. Cred că Michael este ca o hârtie de turnesol. Întotdeauna încearcă să învețe ceva în plus. Are o inteligență alarmant de sclipitoare. Este, în același timp, foarte curios și vrea să se inspire de la cei care au supraviețuit. Oameni care au dăinuit. El nu este chiar de pe această planetă. El este plin de emoții profunde, care creează un nepământean excepțional, inocent, copilăros” .
În memoriile sale intitulate Moonwalk (1988), acest rege al muzicii Pop-Rock și Soul descrie sentimentele avute foarte de timpuriu pe scenă și rolul paideic al dansului, preluat de la maeștrii săi, care puteau să-l performeze uneori la fel de bine cu interpretarea cântecelor. Tot în cartea sa autobiografică, tradusă și la noi în 1992, Michael Jackson reușește să surprindă rapida afirmare a trupei “Jackson 5” – o revelație pentru Chicago, New York apoi și pentru studiourile din California. Joseph Jackson, tatăl său, precum și starul rock’n’roll-ului Chuk Berry au reușit să imprime cheia succesului acestei formații create în 1965 și lansate direct pe primul loc prin patru hituri consecutive (1968-1969). Michael Jackson este preocupat să redimensioneze coregrafia muzicii rock și disco, prin elementele spectaculare ale jocului de pe scenă, fapt mărturisit într-un preambul aforistic prin care începe Dansând visul : “Conștiința se exprimă prin creație. Lumea în care trăim este dansul creatorului. Cât ai clipi din ochi, dansatorii vin și pleacă, dar dansul trăiește. De multe ori când dansez mă simt atras de ceva sacru. În acele momente simt spiritul meu înălțându-se și contopindu-se cu tot ce există. Devin stelele și luna. Devin iubitul și îndrăgostitul. Devin învingătorul și învinsul. Devin stăpânul și sclavul. Devin cântărețul și cântecul. Devin cunoscutul și cunoscătorul. Continui să dansez ; și atunci este eternul dans de creație. Creatorul și creația se contopesc într-o mare de bucurie. Continui să dansez și dansez... și dansez, până rămâne numai… dansul.” Când el și frații săi din “Jackson 5” trebuiau să se lanseze evoluând pe-o scenă a New Yorkului, Michael a urmărit fascinat mai multe zile, fără să mai mănânce, toată dinamica dansului modern, sclipirile hainelor, efectele de magie coregrafică. Regreta că nu poate să-și găsească pantofii speciali, neexistând pe atunci numere așa de mici, pentru un puști ca el de nouă ani. Mărturisirea sa din Moonwalk este că atunci, în preajma lansării între formațiile profesioniste din New York, și-a dat seama că dansul îl învață orice, schimbându-i radical existența.
Încă din primul poem, “Planeta Pământ”, Michael Jackson își alegorizează condiția sa dansantă, străfulgerat de toate principalele vibrații transmise din imensitatea exterioară și interioară. Strofa centrală a acestui poem conține și un autoportret profilat pe cerul său: “În vinele mele am simțit misterul/ Tunelurilor timpului, cărți de istorie/ Cântece de viață a vârstelor pulsând în sângele meu/ Am dansat ritmul curentului și potopului/ Norii tăi cețoși, furtuna ta electrică/ Erau turbulente ispite în propria mea înfățișare/ Am lins sarea, amarul, dulcele/ Fiecărei întâlniri, pasiuni, uri,/ Culoarea ta tumultoasă, aroma ta, gustul tău/ Mi-au înfiorat simțurile dincolo de toată graba/ În frumusețea ta am cunoscut calea/ Fericirii veșnice, clipa de acum.” În poemul ce prefațează întregul ciclu oniric al lui Michael Jackson aflăm clar faptul că planeta, oamenii constituie, ca instanță dialogală, un obiect de efuziune pentru eul liric ; din păcate prima versiune a traducerii din engleză ar putea fi mult înbunătățită, existând abateri de topică, punctuație, repetiții, care deranjează pe cititori : “Tu ești iubita mea, blândă și melancolică/ Îți pasă oare ? Tu ai o parte/ În cele mai adânci emoții ale propriei mele inimi/ Dătătoare de brize, mângâietoare, deplină/ În viață cu muzica se refugiază sufletul meu.” Finalul poemului creează o ambiguitate, care nu se observă prea bine din traducerea în română: “Planetă Pământ, gentilă și melancolică,/ Cu toată inima mea, te iubesc.” Inima poetului conține atributele “gentilă și melancolică” în empatie cu planeta.
După acest poem inaugural urmează “Partea întâi”. Ar fi de semnalat că Dansând visul se dorește a fi o carte a interactivității dintre scriitor și cititori. Principalele atuuri ale acestei relații subtile sunt: scrierea fotografică, negru pe alb, însă și invers, în negativ; ilustrațiile și pozele color de o fascinantă seducție; statutul metatextual pe care îl dobândesc “reflexiile” sau micile schițe autobiografice; redarea în caractere italice a unor cuvinte din titluri – fermecat, fără, vieții, zâmbesc, inima, copii, înaintează, băiatul, destul, anticilor, lumea, copiii, mama, magie, peștele, inocență, încredere, curaj, dragoste, Dumnezeu, cum fac, Ryan, umbra, despre, două, ultima, extaz, Berlin, pământul, fetița, eu, înger, mi-am căutat, un copil, copil, vei fi. Partea a doua conține doar câteva titluri – cu sublinierea altor salturi cognitiv-afective în ordinea inițierii personale: magic, asculți?, eliberându-mă, cândva, cerul, marele, cel din, pui. Ultima afirmație, complemantară pentru titlul întregii cărți, este “Visul continuă...” Nu este nevoie de o grilă hermeneutică sau de o lecturare arhetipală pretențioase peentru a urma semnele și însemnele grafice – pentru că realitatea ca spectacol, coborârea artistului în celebrarea umanului plasează poetica lui Michael Jackson în sfera concretului și a confesivului alegoric.
Poemul “Copil fermecat” are un incipit narativ arhicunoscut, “A fost odată un copil liber”. Apropierea de jurnalul simili-cântat al lui Ion Creangă frapează începând cu al doilea vers: “În adâncul lui, a simțit râsul,/ Bucuria și jocul veseliei naturii/ El n-a fost tulburat de gânduri de viitor/ Ar fi vrut să vadă numai frumusețe și iubire.” Și în Moonwalk sau în primul capitol al cărții surorii lui Michael Jackson, La Toya și familia Jackson (1991) apar instantaneele episoadelor ghidușe, ale jovialității micului Mick. Când frații săi nu mai suportau repetițiile interminabile de acasă, precocele Mick își permitea să arunce cu papucul în tatăl său, asprul Joseph, apoi să fugă din calea sa. Episodul cu privirea la cabina femeilor din localurile unde cânta formația “Jackson 5” sau cel al ridicării fustelor melomanelor, pentru colectarea banilor sunt comparabile cu dărâmarea casei Irinucăi sau cu isprăvile de la Fălticeni – îmbrățișarea crâșmăriței din Rădășeni. Din acest poem, “Copil fermecat” aflăm un similar dezgust pentru habotnicie: “Știa că puterea lui era puterea Domnului/ Știa că ei îl considerau ciudat/ Puterea inocenței, milei, luminii/ Amenința preoții și a creat frică/ În nenumărate feluri au căutat să dărâme/ Această forță misterioasă pe care ei n-o aveau.// În nenumărate feluri au încercat să distrugă/ Credința lui simplă, nețărmurita lui bucurie/ Invincibila lui armură era un scut de fericire/ Nimic n-a putut s-o atingă, nici venin, nici șuierat.// Copilul rămânea într-o stare de grație/ Nu era limitat în timp sau spațiu/ În vise color zburda și se juca/ În timp ce își interpreta rolul, stătea în Eternitate.” . Detașarea dinspre acel ochi al zeului Horus din Cartea egipteană a morților înlătură orice urmă de patetism, fiind vorba exclusiv de o fișă psihologică a copilului universal. Și în Amintiri din copilărie întâlnim perspectiva ludică și critică a lui Ochilă. Onirismul lui Mickael Jackson plasează sferele emotivă și volitivă cu mult înaintea celei cognitive – de unde și prevalența visului, inseparabil de dans. Michael Jackson intuiește, prin imaginarul său poetic, multe alte premize ale neînțelegerii sale, care din păcate se extinde acum, în postumitate: “Au venit prezicătoare și destinul a fost spus:/ Unele au fost vehemente, altele curajoase/ În acuzarea copilului, această uluitoare ființă./ Înfățișarea lui nu era ca a celorlalți/ Este el adevărat? Este atât de ciudat/ Natura lui imprevizibilă nu urmează nicio linie/ El ne încurcă pe noi, este el drept?/ Care este destinul său?/ Care este soarta lui?// Și în timp ce ele șușoteau și conspirau/ Prin nenumărate mijloace pentru a-l istovi/ Să-i ucidă minunea, să-l calce în picioare/ Să-i ardă curajul, să îl înfricoșeze/ Copilul a rămas simplu, sincer// Nu-și dorea decât un munte înalt,/ Să coloreze norii, să picteze cerul,/ Dincolo de hotare a vrut să zboare/ În sânul naturii, să nu moară niciodată.” Eminescianismul, ca un destin foarte atipic, genial se observă plenar în incantațiile triadei ursitoarelor din “Miron și frumoasa fără corp”. De altfel și Petre Ispirescu prezintă neversificat, sub genuinele forme de basm popular, Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte – aceeași aspirație a unui actant ce vrea să iasă de mic din rândurile lumii și limitele creației. Același eu literar de-o indiscutabilă plenitudine aveau și E.A. Poe, W. Withman, sau chiar nuveliștii I.L.Caragiale în Cănuță, om sucit și Mateiu Caragiale în Remember. Visul lucid al lui Michael Jackson transformă orice dat existențial într-o etapă plotiniană de ascedere spre sufletul universului.
Eul poetic își manifestă brusc identitatea, preluând-o pe cea a unui anonim copil și forțând un pic, prin ridicare de ștachetă, adeziunea receptorilor la teza că un copil ar fi Adam, Profetul : “Nu opriți acest copil, el este tatăl omului/ Nu-i împiedicați drumul, el este o parte din plan/ Eu sunt acel Copil, dar așa sunteți și voi/ Voi ați uitat, ați pierdut secretul.// Înăuntrul inimii voastre stă un Profet/ Printre gândurile sale, el poate auzi/ O melodie simplă dar uimitor de clară/ Muzica vieții, atât de prețioasă, atât de dragă” . Simbolul “focului” capătă, din versurile ultime ale “Copilului fermecat” valențele unirii muzicii cu dansul, după modelul păsărilor cântătoare care execută concomitent triluri și volute în aer : “Dacă măcar o clipă ați putea cunoaște/ Această scânteie de creație, această minunată licărire/ Ați veni și ați dansa cu mine/ Aprindeți focul, încât să putem vedea/ Cum toți copiii Pământului/ Își țes misterul și dau o nouă naștere/ Unei lumi a libertății, fără nicio durere/ Unei lumi a bucuriei, mult mai înțeleaptă// Undeva în adânc, voi știți că e adevărat/ Găsiți doar acel copil ; se ascunde în voi.”
Prima schiță sau reflecție din volum este intitulată “Aripi fără mine”. Poza atașată acestui poem în proză ni-l înfățișează pe autor purtând un larg veșmânt, iar privit lateral, în dreptul crepuscului solar din largul oceanului, impresia ar fi că un fluture cu pălărie își zbate aripile, exact ca și cei trei pescăruși din planul apropiat care rezistă vântului. Interogarea din schița-poem a “aripilor”, care nu i-ar fi crescut întocmai celor ale șoimului, este urmată, imediat, de-o extatică decolare a “spiritului” într-un peisaj oniric.
Trezirea îndeamnă la reflecții. Inimile cu aripi prea mari trebuie învățate să pășească și prin mizeriile sau tragediile vieții: “« Voi, aripi, ați crescut fără mine », a spus inima mea. « La ce e bună libertatea fără dragoste? ». Așa încât am mers încet spre patul unui copil bolnav și i-am cântat un cântec de leagăn. El a adormit zâmbind și inima mea s-a liniștit [...] dar ceva nu era totuși în ordine.” Trupul personajului-narator cârtește că aripile ar fi crescut fără el și că zborurile asemănătoare cu cele ale șoimului n-ar fi decât simplă imaginație. Ca să se convingă de faptul că oniricul nu-i simplă halucinație, acest om fără însușirea “aripilor” vrea să-și depășească egotismul: “Așa că m-am uitat în cărțile pe care, înainte, le ignoram și am citit despre sfinții din toate timpurile care, de fapt, au zburat. În India, Persia, China și Spania (chiar și în Los Angeles!), puterea spiritului a ajuns nu numai în inimă, ci chiar în fiecare celulă a corpului. « Ca și cum purtat în înalturi de un vultur », spune Sf. Tereza, « extazul meu s-a ridicat în aer ».
Am început să cred în acea faptă uluitoare și, pentru prima oară, nu m-am mai simțit umilit. Eram șoimul, și copilul, și sfântul. În ochii mei, viețile lor au devenit sacre. Adevărul venise acasă. Când viața este văzută ca un lucru divin, fiecăruia îi cresc aripi.” Acest crochiu epic al zborului seamănă foarte mult cu oniricele mărturisiri ale tânărului Eugen Ionescu din Elegii pentru ființe mici dar prezintă și o tehnică de îngemănare a fantasticului cu religiosul, precum în multe proze scurte ale lui Vasile Voiculescu. Bineînțeles că eticul este principala miză a textului, valoarea estetică fiind trecută pe plan secund. În Moonwalk artistul american își amintește că locuind încă în orașul industrial Gary (statul Indiana), pe malul lacului Michigan, el și frații săi aspirau de mult să cunoască și Sudul Statelor Unite, de unde veniseră strămoșii lor, vechii sclavi pe plantațiile nobililor. Toponimul Los Angeles folosit de Michael Jackson face aluzie, dar numai subtextual, și la puținul sânge de amerindian care curgea în el, după cum aflăm din genealogia familiei sale în cartea Michael Jackson între legendă și adevăr (1992) de Simona Tănase: “Să întoarcem acum clepsidra uriașă a timpului în urmă cu mai bine de un secol. Suntem în America marilor plantații de bumbac din Sud, în America sclavilor negri. Printre zecile de mii de negri care munceau pe plantații, trudea și Mattie Daniels, o mulatră născută din dragostea dintre un sclav negru și o tânără fată albă paralitică. De la Mattie Daniels începe arborele genealogic al lui Michael Jackson. Pe această rădăcină care este Mattie Daniels, se altoiesc, generație după generație, mlădițe dintre cele mai variate, astfel încât saga familiei Jackson poate număra în ascendența sa strămoși negri, albi și chiar indieni Choctaw.
Născut în 1838, în sclavie, Nero este străbunicul lui Michael. Este primul care își adaugă la nume apelativul Jackson (de la Jack – tatăl său, indian Choctaw + son = fiu). Detestându-și condiția de sclav, Nero Jackson încearcă în repetate rânduri să fugă de pe plantație, eșuând din nefericire, de fiecare dată. Mărturiile aspirațiilor sale nereușite pentru un trai mai bun vor fi, până la sfârșitul vieții, cicatricele adânci în lungul și în latul spinării, lăsate de loviturile de bici. Totuși există un Dumnezeu și pentru Nero. Început în 1861 și încheiat în 1865, Războiul de Secesiune care a bântuit America mai bine de cinci ani, aduce odată cu moarte, distrugeri și jale, și abolirea sclaviei. Nero se pomenește liber, ba chiar primește și o bucată de pământ pe care, prin rodul muncii mâinilor sale, o face să prospere. Se spune că sâmbătă seara, după o săptămână de trudă și vreo câteva pahare de băutură, Nero Jackson se lansa în sălbatice dansuri războinice indiene, în saloon-ul din partea locului (să nu uităm că tatăl său Jack era indian). Poate că aici trebuie să căutăm rădăcinile artei coregrafice ale strănepotului său, Michael.”
“Dansul vieții” aduce foarte mult cu pasajele din La Medelenii lui Ionel Teodoreanu, când adolescentul Dănuț nu poate dormi și mai sare pervazul ferestrei ca să vadă ce face Monica. Metaforismul ne determină să deducem faptul că funcționalitatea “epicii” lui Michael Jackson este dincolo de auspiciile obișnuite ale genului. Diegeza are o altă finalitate, sau un dublu rol: de a iniția și de a interpreta textele lirice. În “Dansul vieții” se prezintă, într-o contemplație nocturnă, “răcoroasa energie albastră” ce vine înspre pat de la lună. Povestind, eul experimentator își arată neastâmpărul nesomnului. Dacă La Toya Jackson mărturisea în cartea sa monografică de familie că se zvărcolea și se legăna în pat ca să adoarmă, după ce primea bătaie de la tatăl ei, Joseph Jackson, pentru micul Mick, fratele ei, imboldul de-a dansa este cerut chiar de astrul nocturn – veche divinitate orientală și greco-romană:
“Alerg de-a lungul holului întunecos și deschid ușa, nu pentru a părăsi casa, ci pentru a mă întoarce la ea. « Lună, sunt aici! », strig.
Dar trupul meu începuse să se miște cu mult înainte de a spune eu ceva. Când a început ? Nu-mi pot aminti – trupul meu s-a mișcat întotdeauna. Toată copilăria am reacționat la lună în felul acesta, ca lunaticul ei favorit; și nu doar al ei. Stelele m-au atras suficient de aproape ca să văd prin licărirea strălucirii lor. Și ele dansează un blând dans molecular, care face atomii mei de carbon să sară în timp.”
Părăsirea cadrului securizant al dormitorului și incursiunea pe câmp, iar apoi pe malul mării ni-l pun pe actantul devenit liber într-o sitauție foarte specifică, în fața inexplicabilului imbold de-a face dansul dervișului învârtitor – care reprezintă și în nuvela Păcat a lui I.L. Caragiale un laitmotiv, executată de-un copil al străzii : “Râzând, aplecându-mi capul pentru echilibru, încep să mă învârt cât pot de sălbatic. Acesta e dansul meu preferat, pentru că ascunde un secret. Cu cât mă răsucesc mai repede, cu atât mă simt mai în largul meu. Dansul meu este numai mișcare în afară, numai liniște în interior. Cât de mult îmi place să creez muzică, muzica neauzită care nu moare niciodată.
Și liniștea este dansul meu adevărat, coregraful meu de grație, deși nu se mișcă niciodată. Stă deoparte și binecuvintează fiecare deget de la mână și fiecare deget de la picior.

Acum am uitat de lună, de mare și delfini, deși sunt părtaș la fericirea lor mai mult ca oricând. La fel de îndepărtată ca o stea, la fel de aproape ca un grăunte de nisip, prezența mării se înalță strălucind în lumină. Aș putea fi înăuntru pentru totdeauna, e atât de iubitoare și de fierbinte. Atinge-o numai o dată, și lumina crește din liniște. Mă cutremură și mă emoționează, și știu că menirea mea este să arăt altora că această liniște, această lumină, această binecuvântare este dansul meu. Iau acest dar numai pentru a-l dărui iarăși.
« Repede, repede! », spune lumina.”
Celor nemulțumiți de valențele epice ale acestei schițe autoconfesive am putea să le spunem că megastarul Michael Jackson vorbea despre dans ca despre poezie și, evident, scrie aici despre poezie ca despre dans. Fotografia plasată în mijlocul textului prozei “Dansul vieții” surprinde transformarea protagonistului dintr-un hit al său în panteră, iar următoarele două pagini cuprind instantaneul balansului la 45 de grade a corpului dansatorilor din alt hit celebru, “Smooth criminal”. Sub criteriul metatextalității, finalul din “Dansul vieții” ne fac să înțelegem foarte exact statutul eseistic al acestor bucăți în proză: “ « O stea nu poate muri niciodată. Se topește într-un zâmbet și se preface înapoi în muzică cosmică, dansul vieții. » Îmi place gândul acesta, ultimul pe care l-am avut înainte de a mi se închide ochii.
Cu un zâmbet, m-am transformat eu însumi în muzică.”
Înțelegem viața ca pe o îndeplinire a unor drepturi și necesități umane. În consecință, moartea noastră provine din întreruperea alimentării cu ele. Omul are această libertate, de-a se preschimba într-un mecanism mai puțin viu, care își refuză de multe ori condiția animată sau robotizarea sa cotidiană.
În vis lumea este o pânză atârnată de memoria ei, prinsă bine la două capete. Un capăt al visului memoriei îl constituie derularea vieții spre fluxul morții de fiecare clipă. Celălalt capăt este drumul invers, refluxul, dinspre evadarea instantanee de pe pământ înapoi înspre viață. Altfel spus, există o funcție cognitivă care transpune chiar banalitatea noastră pe coordonatele ieșirii din anonimat – pentru că aceasta reprezintă mobilul morții și specificul de bază al condiției umane. Depășirea limitelor contează mult mai mult decât actele vitale, de conservare a speciei.
Următorul poem este intitulat “Când zâmbesc copiii”, dar este un poem de dragoste al lui Michael Jackson:
“Când visători visează și-și sărută tandru iubita
Și curcubee împletesc și-și răspândesc culorile
Sunt clipe atât de pline de viață
Noi riscăm, plonjăm
În abis,
Noi suntem suspendați un timp,
Acelea sunt clipe când copiii zâmbesc.

Acelea sunt momente când soarta este nepecetluită
Nimic nu este imposibil și noi suntem împăcați
Putem crește, putem zbura
Păși pe foc, trece prin cer
În lumina unei stele strălucind
Nimic nu e departe, nu mai există spațiu
Acelea sunt momente de viclenie inocentă
În sclipire
Noi suntem suspendați un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc

Acelea sunt momente când inima e tandră
Când peisaje marine licăresc în măreața splendoare
Când râsul Raiului răsună pe Pământ
Și revenim într-o nouă naștere
Într-o Eternitate fără margini.
În frăția îngerilor
Zburdăm și ne învârtim
Pe terenul de joacă al sufletului nostru
În amurg
Noi suntem suspendați un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc.

[...] Noi suntem sursa, noi suntem tortura
Nimic nu ne poate răni, pentru că noi suntem invincibili
Nu există păcat, nu există păcătos
Putem câștiga, numai noi am simțit licărirea
În fericire
Noi plutim un timp
Acelea sunt momente când copiii zâmbesc.”
Pe cineva noi am iubit cu fantezie și bucurie, oferindu-ne bucuriile cotidiene. Pe altcineva am iubit și urât în același timp, întârziind sau bruscând întâlnirea sufletelor. Prima dintre aceste relații a fost una a asumării în comun a bucuriilor vieții. A doua, dimpotrivă, o experiere în doi a morții. Celor mai practici le repugnă foarte tare această ultimă variantă. Dar pentru o dezvoltare sălbatică a iubirii, merită încercată. Nu tot ce presupune regularitate, rațiune, îndestulare poate conveni partenerilor.
Poemul protestatar “Copii ai lumii” este adresat politicienilor indiferenți și marilor oameni de afaceri a căror lege este fărădelegea și escrocheria, ca un avertisment unanim împărtășit de către oamenii simpli, care se ghidează după principiul neotestamentar “Lăsați copiii să vină la mine!”: “În timp ce oamenii mari se luptă și își apără punctul lor de vedere/ Punându-și pentru totdeauna noi măști/ Noi vom legăna fluxul de timp și vom reuși [...] Cu dulcea mângâiere a unui sărut de dragoste/ Vom reuși.// În timp ce comercianții fac negoț și se tocmesc la preț/ Și politicienii încearcă din greu să fie drăguți/ Noi ne vom întâlni pe tărâmuri nesfârșite și lansând la apă vapoarele noastre/ Vom reuși.// În timp ce avocații pledează și doctori tratează/ Agenții de bursă stabilesc prețul cărnii/ În timp ce predicatorii predică și sună clopoțelul/ Escroci avari cu ceva de vânzare/ Noi vom cânta și dansa în fericire inocentă […] Copii ai lumii, vom reuși/ Cu cântec și dans și fericire inocentă/ Blânda mângâiere a unui sărut plin de dragoste/ Vom reuși.”
Din următoarea bucată epică, eseul literar “Așa înaintează elefanții”, se observă că parabola poate substitui povestea autarhică a propriei existențe, după modelul dorinței de anonimat a lui Michael Jackson, pus în aplicare până la soluții extreme în privința celor trei copii înfiați ai săi. Este vorba despre un legământ pe care elefanții îl fac între ei ca să nu cadă la pământ niciodată de bunăvoie, decât atunci când “pigmeii” lumii, oamenii le amenință specia. Citind aceste două pagini, cu un scurt intermezzo de spectacol absurd al unor saffariuri în Africa – când sunt doborâți sub gloanțe pachidermele masculi, apoi femele și în cele din urmă puii – asistăm la un adevărat teatru al cruzimii à la Antonin Artaud, numai că scena e plasată în savana “nerușinatei noastre lăcomii”.
Naratorul nu se mai implică ca personaj decât foarte puțin, în incipit, când afirmă că citise despre o curiozitate biologică : “Un lucru curios despre elefanți este acesta : pentru a supraviețui nu trebuie să se prăbușească. Orice animal se poate împiedica și ridica din nou. Un elefant stă întotdeauna în picioare, chiar și când doarme. Dacă unul din turmă alunecă și cade, este fără speranță. Stând culcat pe o parte, el este prizonier al propriei greutăți, deși ceilalți elefanți vor încerca să-l ajute, înconjurându-l din toate părțile, până la epuizare, încercând să-l ridice. De obicei nu pot face mai mult. Cu răsuflări încete și greoaie, elefantul prăbușit moare. Ceilalți stau de veghe, apoi pleacă încetișor, mai repede.”
Este foarte posibil ca autorul să-și fi radiografiat aici propriile combustii interioare, de elefant, care n-a vrut să se oprească niciun moment din cariera sa artistică. Ceea ce afirma imediat după decembrie 1989 criticul literar Laurențiu Ulici despre poetica onirismului în articolul “Visez, deci exist (fragmente despre Dimov)” se potrivește exact și poeticii onirice a lui Michael Jackson: “Hypnos o ispitește pe Geea, cu ajutorul lui Nyx care îi era mamă și al lui Hermes, cel cu ciudata liră, care nu-i era nimic. Altfel zis visul și veghea, iluzia și realitatea fac schimb de aparențe sub patronajul baroc al cuvântului. Poetul ne introduce într-un labirint de ficțiuni lirice, deșiră firul vreunei povești autarhice cu întâmplări care trec din convențiile unei logici în convențiile alteia și nu-și propune alt scop decât să ne procure emoția descoperirii în miraj a unei ordini mai puțin dezordonate decât aceea din real. Războiul celor două logici dă poeziei acestui poet echilibrul rar al unei ambiguități și creează acea atmosferă fascinantă prezentă în majoritatea poemelor, indiferent de spațiul și timpul pe seama cărora este pusă ficțiunea lirică. Pentru că, adesea, întâmplările transcrise liric sunt sugerate poetului de cea mai evidentă realitate, după cum, alteori, aparțin în întregime iluziei. Se înțelege, episodul epic e doar un pretext manevrat abil spre a sugera întotdeauna dincolo de el o atmosferă fizică, o stare psihologică, un aer special, toate succedanee ale conflictului logic. Logica visului și logica realului interferează ca la romanticii clasicizanți pentru a produce impresia de profunzime la un centimetru de suprafața versului” .
Și Michael Jackson vedea în somnul sau eventuala cădere la pământ o prefigurare a opririi “mărșăluirii” sale, precum în cazul pachidermelor. Atmosfera creată în tot volumul Visând dansul ne face să ne întrebăm dacă dansul nu a fost pentru autor o expresie a iubirii continue, dublând execuția coregrafico-muzicală cu semnificațiile viselor sau propriilor idealuri. Dacă s-ar scrie în viitor o psihologie a artei sale inițiatice de dansator, s-ar găsi multe elemente cu aerul de vrajă indus irațional spectatorilor, dinspre luciditatea benefică a șamanilor amerindieni sau africani. Frazarea aproape cântată a schiței lirice și autobiografice “Așa înaintează elefanții” ne fac să ne gândim la muzica negrilor, la blues-ul și original, la continuitatea melodică a jazzului din New Orleans, pentru că ideea emancipării și civilizării continue a negrilor și amerindienilor din S.U.A. străbate ca firul Ariadnei prin labirint creația artistică a lui Michael Jackson:
“Nu cumva este un alt motiv pentru care elefanții nu se pot prăbuși?
Nu să cadă este menirea lor. Fiind cele mai înțelepte și mai răbdătoare dintre animale, ele au făcut un pact – îmi imaginez că a fost făcut cu ere înainte, când glaciațiunile erau pe sfârșite. Mișcându-se în turme enorme pe suprafața pământului, elefanții spionau pigmeii stând la pândă în iarba înaltă.
« Ce frică și furie are această creatură », gândeau elefanții. « Dar el va moșteni pământul. Noi suntem suficient de înțelepți să vedem asta. Lasă să îi dăm un exemplu. »

Apoi elefanții și-au pus capetele cărunte la încercare și au chibzuit. Ce fel de exemplu ar putea să îi arate omului ? Ar fi putut să îi arate că puterile lor sunt mult mai mari decât ale lui, ceea ce era fără îndoială adevărat. Ar fi putut să-și manifeste furia, suficientă să dezrădăcineze toate pădurile. Sau ar fi putut să domine omul prin teamă, călcându-i în picioare câmpiile și zdrobindu-i colibele.
În momentele de mare frustrare, elefanții sălbatici vor face toate aceste lucruri, dar ca grup, punându-și capetele să judece, au decis că omul ar putea învăța mai multe dintr-un mesaj mai prietenos.

« Hai să-i arătăm respectul nostru pentru viață », au spus. Și, din acea zi, elefanții au fost tăcuți, răbdători, creatori pașnici. L-au lăsat pe om să-i călărească și să-i înhame ca pe robi. I-au lăsat pe copii să râdă de trucurile lor la circ, exilați din mărețele câmpii africane unde trăiau odată ca niște stăpâni.
Dar cel mai important mesaj al elefanților este mișcarea lor. Pentru că ei știu că a trăi înseamnă a te mișca. Răsărit după răsărit, eră după eră, turmele mărșăluiesc, o măreață cantitate de viață care nu se prăbușește niciodată, o neîncetată forță de pace.

[...] Așa că elefanții mărșăluiesc, și fiecare pas înscrie cuvinte în țărână: « Priviți, învățați, iubiți. Priviți, învățați, iubiți. »
Îi auziți? Într-o zi, duhurile a zece mii de domni ai câmpiilor vor spune: « Noi nu vă urâm. Nu v-ați dat seama? Noi vroiam să cădem, așa încât voi, dragi pitici, să nu mai cădeți niciodată. »”
Finețea observațiilor despre contiuul mers al elefanților se reflectă, cum am văzut, asupra motricității și marii maleabilități corporale din dansul negrilor, reinventat de către Michael Jackson. Un alt eseu autobiografic, foarte apropiat, este “Destul pentru astăzi”, în care dansatorul chiar termină repetițiile sale, care “pot trece de miezul nopții”, moment în care un glasul feminin al unei specialiste din domeniul artistic îl face să vadă părțile întunecate ale omenirii prin pilda delfinilor muribunzi:
“O voce din camera de control spuse: « Te simți bine? »
« Un pic obosit, cred », am răspuns.
Mi-am luat hanoracul și m-am îndreptat spre hol. Am auzit în spate pași alergând. Știam sigur cui aparțineau. « Te știu prea bine », spuse ea, punând mâna pe mine. « Ce se-ntâmplă de fapt? »

Am ezitat : « Ei bine, nu știu cum sună asta, dar azi am văzut o poză în ziar. Un delfin fusese prins într-o plasă pescărească. În felul în care trupul era încurcat în sfori vedeai atât de multă agonie. Ochii erau goi, mai avea încă acel zâmbet, zâmbetul pe care delfinii nu-l pierd niciodată, chiar când mor…». Vocea mi se stinse.

Puse mâna ei într-a mea. « Știu, știu. »

« Nu, nu știi tot. Nu numai că am fost trist sau că a trebuit să văd că o ființă nevinovată a murit. Delfinilor le place să danseze – dintre toate ființele mării, aceasta este particularitatea lor. Nu cer nimic de la noi, sar în valuri în timp ce noi ne minunăm. Se iau la întrecere cu vapoarele, nu pentru a ajunge primii, ci pentru a ne spune : ‘Totul este o joacă. Continuați cursa, dar dansați în timp ce o faceți.’
Când eram în mijlocul repetiției, m-am gândit : ‘ei omoară un dans’. Și apoi părea drept să mă opresc. Nu pot feri dansul de moarte, dar măcar pot face o pauză în amintire, ca de la un dansator la altul. Are vreun sens ? »

Ochii ei erau tandri. « Bineînțeleles, în felul său. Probabil vom aștepta ani, înainte ca cineva să rezolve acest lucru. Atât de multe interese sunt implicate. Dar este prea nemulțumitor să aștepți mâine ameliorările. Inima ta a vrut să vorbească acum. »
« Da » am spus, deschizându-i ușa. « Am avut doar acest sentiment și asta ajunge pentru astăzi. »”
Insinuările surorii sale, La Toya Jackson, pudibonderia ei despre molestările suferite de micul Mick de la tatăl său Joseph, sunt cele mai grele atacuri pe care putea să le primească megastarul, chiar într-o perioadă de continuă ascensiune, aflat la vârsta de treizeci și trei de ani când s-a publicat întâia oară, la Dutton, cartea La Toya, Growing Up in the Jackson Family (1991). Dacă decriptăm și mesajele trimise din copilărie fraților și părinților de către Michael, nu putem depista nicicând faptul că a fost un copil fără copilărie, sau că bătăile primite îi marcaseră existența.
Michael n-a avut nici personalitate multiplă. Este de la început un idealist, un neînțeles. El însuși receptacol al Vocii de sorginte platonică, al unui timbru cu adevărat orchestral – tragic, terifiant și comic în același timp – a făcut să se reaudă ancestralele chemări amerindiene și africane ale strămoșilor la scenă deschisă. Experiențele făcute pentru găsirea ritmului de mișcare în valuri sacadate provin din Cartea morților egipteană și din anumite pagini de manuscris ale incașilor. Aripile condorului, cu penele ridicate în sus la extremități, sunt redate atunci când agilul câtăreț execută și în ”Dirty Diana” sărituri fastuoase sau pirueta spre pământ, de proveninență barocă.

NOTE

E. Taylor, “Introducere”, M. Jackson, Dansând visul. Poeme și reflexii, Editura Libra, București, 1993, p. I;

M. Jackson, op. cit., p. 1;

Ibidem, pp. 4-5;

Ibidem, p. 5;

Ibidem, p. 5;

Ibidem, p. 7;

Ibidem, pp. 7-8;

Ibidem, p. 8;

Ibidem, pp. 8-9;

Ibidem, p. 9;

Ibidem, p. 13;

Ibidem, p. 13;

S. Tănase, Michael Jackson între legendă și adevăr, Editura Teora, București, 1992, p. 9;

M. Jackson, op. cit., p. 14;

Ibidem, pp. 14-15;

Ibidem, p. 15;

Ibidem, pp. 18-19;

Ibidem, p. 23;

Ibidem, p. 26;

L. Ulici, art. “Visez, deci exist (fragmente despre Dimov)”, în “Luceafărul”, an. 1 (serie nouă), nr. 12, 18 aprilie 1990, p. 5 ;

M. Jackson, op. cit., pp. 26-27;

Ibidem, p. 31.