Sumă a elementelor tonice, bucuria evoluează radial din împliniri, mulțumiri spirituale, plenitudini, până când atinge fericirea, pe care o văd fără conținutul ei filozofic, ca o îmbinare inefabilă a formelor, care, totalizate, transfigurează anostul existenței într-o trăire pozitivă, sublimată în sublim și extaz.
Cu cohorta ei de neputințe maligne și slăbiciuni acutizate, nefericirea macină un psihic labil infectat cu dezechilibre, care înclină balanța înspre depresii, când oamenii obtuzi își pierd busola orientării către rațiune și normalitate.Nefericirea bulversează gândirea infestată de epidemiile dezgustului, blazării, spleenului, își are sursa negativă din neîncrederea în potențialul propriu, în calitățile fundamentale ce definesc omul, iar omul afectat de nefericire se urăște pe sine pentru neputința de a se ridica la nivelul ontologic al celorlalți și, în același timp, îi urăște pe ceilalți pentru superioritatea și adaptabilitatea lor.
„Non- fericirea” hohotește lugubru înlăuntrul celor ce plâng încontinuu, când râd în simulacre de veselie, căci, de fapt, își clonează bucuria artificială cu substanța amărăciunii.
Fericirea este un complex de iridescențe pozitive a stărilor lăuntrice și are afinități selective cu pasiunile creatoare, hobby-uri, mulțumiri spirituale generate de citit, cu activitățile ce întregesc ființa însetată de cunoaștere, de adevăr, de absolut.
Categoriile fericirii o împart în structurile desăvârșirii având ca scop perfecțiunea, în structurile frumuseții având ca scop estetica gândirii și a formelor exterioare și interioare, în structurile armoniei caracterizând pacea și liniștea sufletească și în structurile beatitudinii, ca fericire mistică și transcendentală.
Fericirea are formele esoterice ale unui rai lăuntric creat de materia plenitudinii și beatitudinii.Ea poate crește în timp în straturile înțelepciunii, care-și absoarbe din substanța vieții aspectele pozitive și caracteristicile definind plăcerea, distracția și satisfacția epurate de efectele degenerative.Construirea fericirii se face în etape, ca o piramidă cu baza – gândirea rațională și sănătoasă și cu vârful – idealul ca efect suprem și pozitiv, ca scop și țel ontologic.
Teorema fericirii pleacă de la ipoteza definind optimismul și stabilește concluzia că „viața are sens dacă în centrul ei se află căutarea fericirii”.
Principiile fericirii sunt : principiul pozitivității în toate, principiul curgerii continue fără hiatusuri a vieții, principiul fluxurilor cerebrale ca emisii de gânduri puternice, stabile și pozitive, principiul unicității ce se desparte de totul – ca masă umană în ansamblu și care conturează o individualitate puternică și complexă.
Nefericirea ca stare degradantă și degenerativă își construiește lent efectele negative din materia deprimării, blazării și depresiei.Împrumută uneori formele schizofreniei și ale stărilor paranoide și este percepută alteori ca o suferință acută influențând negativ gândirea.Nefericirea alimentează angoasele vorbind în limba spaimei ce-și caută suport logic în ilogic, iar cei afectați de acest simptom își diluează percepția asupra realității.
Omul învingător este aureolat de fericire, iar omul învins își face din nefericire o axă existențială șubredă în jurul căreia își rotește slăbiciunile și nimicnicia.
Probabilitatea ca unii oameni să fie fericiți și alții nefericiți este dată de raportul pozitiv sau negativ dintre caracteristicile și trăsăturile definitorii ale fericirii, respectiv nefericirii, descrise în acest eseu.