Ardere de tot
Ed. Princeps Edit, Iași, 2009

Gheorghe Simon aduce poezia din lumina ce o poartă în inimă, atent să nu se spargă, în milioanele de gânduri, asemenea unui călugăr își rostește poezia în taină până când aceasta devine izvor limpede și răcoros. Cu sufletul mereu în așteptarea momentului, poetul ne prezintă cadrul apocaliptic ce-l cuprinde pe cel ce „cade în extaze gratuite", dar, în același timp, ne tăinuiește despre „gândurile ce pot ucide" atunci când, din lăcomie citim sau dezvelim sufletul: „toate lucrurile din preajmă / își odihnesc făptura-n cuvinte / doar privirea din copilăria zglobie / se răsfrânge-n frânturi de sens / aleatoriu / precum singurătatea smerită / se răsfrânge-n lumina de ceară / a rugăciunii / neîntrerupte / cum fără prihană-i izvorul zvonit / și tot ce ne biciuie auzul / e doar părerea nimicului sporit" (Singurătate smerită).
Teme precum: smerenia, sufletul, lumina, iubirea, cuvântul, toate vin parcă din inima edenului construit cu atenție de poet. Metaforele apar doar acolo unde este cazul icoanelor. Așa cum porțile raiului sunt un punct de frontieră pentru suflete, așa și prezența icoanelor simoniene pot fi văzute drept filtre pentru sufletele aflate în căutarea luminii, a trinității, a mântuirii, prin cuvântul rostit în rugăciune: „S-au deschis porțile raiului / precum biserica rămâne deschisă / oricărui intră să se roage / pentru împăcarea sufletului" (Porțile raiului).
Singurătatea, de altfel, laitmotivul cărții „Ardere de tot", ocupă, în poezia lui Gheorghe Simon, un loc aparte, deoarece aceasta poate seca de gândurile albe omul întunecându-i lumea. Călugărul pustnic nu este niciodată singur deoarece el îl poartă în lumina lui pe Hristos, își poartă Eul încărcat de cuvinte, asemenea cerului care-și arată cearșaful cu păsări albe. Nici pârâul, în viziunea poetului, oricât de ascuns ar fi el, nu este singur, pentru că din el se va găsi cineva să-și potolească setea. Doar cel ce nu-și caută calea va fi singur: „Și nu te oprești / calea e fără de capăt / deși se îngustează cu fiecare pas / fără nici un popas / timpu-și sporește puterea anonimă / fiind doar în repaos. // Singur / mai singur decât pârâul / care potolește albiile-nsetate / cum se risipesc gândurile deșarte / în timp ce la poarta mănăstirii / după atâta hăituire / cade înfrântă / fiara-nchipuirii" (Calea aspră a singurătății).
În viziunea poetică a lui Gheorghe Simon, sufletul rămâne uimit în fața lucrurilor neînțelese, iar asta se întâmplă doar omului căruia, sufletul în căutarea căii, își vede spaima, își vede moartea, își prefigurează arderea de tot. „Om sînt și eu și toate ale lumii îmi sunt deopotrivă / sînt om întrucât pot privi în mine însumi / și mi-e dat să văd cortegiul de umbre / cum răsar nestingherite / precum secundele în secundar / în pelerinaj spre un prezent / din care doar eu sînt absent. // Sînt om și-mi arde sufletul / precum flăcările în vâlvătaie / prefigurau spaima de moarte a lui Van Gogh. // Mai mult uimire și încântare / mi-e sufletul / de ceea ce mi-e dat să văd și să nu înțeleg / lumea fiind pecetluită ca un cod secret" (Ardere de tot).
În final, mai putem spune că, întreaga poezie a lui Gheorghe Simon se arată ca o catapeteasmă care se ridică spre cer cu sufletele adunate în cuvinte, cu tot cu icoanele necesare mijlocirii relației dintre om și Dumnezeu.