Zoltan Terner

A mânca mâncare
Glose grase


Una dintre denumirile omului ar trebui să fie „homo vorax”. Omul vorace, mâncătorul lacom. Ar mai fi și alte variante la această denumire. De pildă: „omul-stomac”, „omul-tub digestiv”, omul-sac fără fund”. În lumea modernă, a mânca nu ține cont de loc, de oră, de situație. Se mănâncă pe stradă, , în autobus, la plecare, la sosire, înainte și după sex, la muncă, la odihnă, la TV, la teatru, la cinema, în tribuna stadionului, în avion, în tren, în zi de sărbătoare, - o, mai ales în zi de sărbătoare ! - , dar și în zilele obișnuite, la ocazii, la nașterea cuiva, la moartea cuiva, la mare, la munte, în parc, la mese, între mese, sub mese, în vizită, în fine, în toate situațiile, indiferent de ce culoare ar fi, se mănâncă.
Turist în Anatolia, Thailanda, insulelle grecești sau Cipru, mănânci pe spartelea, e gratis, la discreție, nu-i păcat să nu profiți ? Explici apoi, la întoarcere, unde se mănâncă mai bine, în Baleare sau în insula Creta, ori în Austria. Ai o cultură culinară largă, internațională...
La veselie se mănâncă mult, la tristețe și mai mult. Crește tensiunea vieții, se mănâncă mai lacom, mai des, mai în disperare. Crește plictiseala, crește și elanul crăpelniței. La ceremoniile religioase se mănâncă și se bea în draci. E un ritual universal. Auto-îndopatul e un drog , o religie, o cultură, o artă. O nebunie. O distracție. Un scop în viață.
Mâncatul în comun poate fi un plăcut și elegant joc de societate. O agreabilă petrecere a timpului liber. E o modalitate de a îngurgita belșugul vieții. Fără discriminări de sex, vârstă, etnie,etc. E cel mai democratic sport. Și cel mai de elită. Mănânci conversând cu aplomb despre foametea endemică din Africa Centrală.
Mâncarea devine tot mai mult și grija și capitolul de shopping numărul unu ale omului. În preajma unei sărbători de o zi, cozile la supermarket și cărucioarele suprapline indică o cantitate de produse alimentare cumpărate , mult peste necesitatea unei familii. Nu se consumă tot ? Nu-i o problemă. După sărbători facem curățenie în frigider. Aruncăm. E și asta o plăcere. Și o demonstrație a belșugului. Să se vadă că ești prosper.
Hăpăim, înfulecăm, ronțăim. E ticul care însoțește urâtul și golul unor zile, al unor ceasuri. Devine apoi o dependență psihică. Un tic. O boală. Grea.
Genul cel mai prolific de proză sau literatură tehnico-științifică este cartea de bucate. În Israel au apărut până acum incredibil de multe. Din ele, unele în ediții de lux, ilustrate în chromo, în relief. Cultură ? Firește. Cultura grătarului e tot mai răspândită la noi. Mai sunt și altele: cultura restaurantelor, cultura condimentelor, cultura garniturilor. Unde mai pui cultura multiculturală ? Bucătăria chinezească, indiană, japoneză, românească.
Cărți despre hrana sufletului ? Mai puține. Mult mai puține. Parcă tot mai rare. Iar cele care sunt rămân nedeschise. Cultura universală e înlocuită cu cea a hăpăitului universal. Rezultatele sunt așa cum le știm. Îngrășatul național mediu anual atinge cote de speriat. Obezitatea se răspândește văzând cu ochii. . Umflând trupurile băiețeilor și ale fetițelor, deformând grotesc siluetele adolescentelor, punând la grea încercare travaliul inimii celor vârstnici. Când se trece de suta de kilograme și apar primele simptome de... și de... se dă verdictul : bagajul de 30-40 de kg., purtat permanent trebuie înlăturat. Dar cum ? E greu. E târziu. Se recurge la căruciorul pe rotile. La operații
Societatea în care trăim oferă spectacolul unui hăpăit universal. Un înfulecat general uman. Excepție fac însă cei o jumătate de miliard de oameni care suferă de malnutriție. E problema lor. Noi avem problemele noastre. La fel de grele. Nu ?