Zoltan Terner

A da și a primi

Jocuri de-a cuvintele și de-a gândurile

Cine trebuie să fie mai mulțumit, și să se simtă sporit în bogăție, cel care dă binele sau cel care-l primește ? Cine e în câștig ? Ce e mai ușor, să dai sau să primești ?
Rezolvi aceste probleme prefăcându-te că ai confundat pe „a da” cu „a primi”. Le inversezi cum îți pică bine. Zici că dai când tu, de fapt, primești.
În loc să dai, aștepți să primești. Zicând că ți se cuvine.
Poți face din astea lege de viață : nu-ți dau ca să-mi dai. Îmi dai ca să-ți dau. Îmi dai ca să-mi dai.
Mult ? Puțin ? Pui pe cântar mai ales ce dai. Ce primești arareori. Þii minte ce ai dat, mai greu ce ai primit. Vorbim firește, de „datul” binelui. Cele rele , nu se dau, se făptuiesc, se aruncă, se uneltesc, se trimit, se urzesc.
Există și siluiri ale regulilor : Dacă nu-mi dai binele ți-l fur pe al tău. Dacă nu-mi primești binele pe care ți-l dau, ți-l impun. Știm asta. Am trăit-o.
Când cele două verbe devin comerț, mercantilismul cuprinde sufletul: pentru câtă dragoste oferi, câtă aștepți să primești ?
Pentru sentimente neexistând cântar, nici riglă de calcul, nu poți măsura ce e mult și ce e puțin. Ce spui că e nimic, e totul. Ce e tot poate fi nimic. De pildă, când o femeie „se dă toată”.
De când lumea legile lui „a primi” și „a da”, Puterea le decide : Numai eu merit să primesc, și tu meriți dar n-ai să primești. Nimeni nu merită să primească. Toți merită și li se va promite că primesc. Și primesc sau nu. Aceștia binele, ceilalți răul. Cine dă, cine primește, cine socotește ?
Ce-mi dai ca să-ți răspund ?
Relațiile dintre oameni stau azi tot mai mult sub regim negociabil : cine și cât oferă, cine și cât cere/acceptă. Totul e declarat negociabil: lumina, aurul, aerul, apa, oceanele, vântul, munții, ghețarii, furtunile, odihna, munca, drepturile, libertățile, puterea, onorurile, închisorile. Negoț cu binele și răul. Cu totul și cu nimicul. Negociem nu numai viața. Și suferința, agonia, dragostea, ura, fericirea, foamea, setea, visul, credința, adevărul, gândurile, cinstea, frumusețea, umilințele, nevinovăția, sfințenia, veșnicia..
Ia-mi viața ca să-ți dau viață. Îți dau viața ca tu să mi-o iei.Dă-mi viața ca să-ți dau moarte.
Ce-mi dai ca să-mi dai ?
Cât îmi dai ca să nu-ți dau ?
Cât îmi dai ca să te iubesc ?
Cât îmi dai ca să nu te urăsc ?
Ce-mi dai ca să nu te omor ?
Ce-mi dai ca să nu-ți distrug rădăcinile, neamul, trecutul, viitorul ?
În acești ani, în aceste luni, poate chiar în aceste zile, se negociază, mai mult sau mai puțin în serios/joacă, viețile unor ostateci, existența unor popoare, a unor continente, a omenirii, a vieții pe Terra. Dacă ne convine, dăm. Dacă ni se pare prea costisitor, nu dăm, fie și dacă „pereat mundus”, o să piară lumea.
Chiar și relațiile cu Dumnezeu, sunt negociabile. Ce-mi dai, Doamne, dacă-Þi dau credință ? Ce-mi dai ca să-Þi dau ? „Do ut des”. Dă, Doamne, ca să Þi se dea.
Prima socoteală ar trebui să înceapă între noi și noi înșine: cât bine (sau cât rău) ne dăm nouă înșine și cât ne luăm. Cu cât ne facem pe noi înșine mai bogați sau mai săraci. Ce fel de bine dăruim sufletului nostru și ce îi furăm. Continuăm să credem că numai căciula se-ntâmplă să ne-o furăm. În fapt, ne furăm mereu pe noi înșine, cu de toate. Și trupești , și sufletești. În loc să ne dăruim binele nouă înșine și să (ne) dăruim și altora, așteptăm mereu să primim. Să ni se dea. Să ni se dea ! Ce ? Binele, firește. Sau ceea ce credem noi că este binele.