A înțelege înțelegere

« Cea mai nobilă plăcere este bucuria de a înțelege »
Leonardo da Vinci

Se întâmplă să știi mult și să înțelegi puțin. Se mai întâmplă să știi puțin și să înțelegi mult. De pildă să înțelegi că nu înțelegi ce anume trebuie să înțelegi.
Cunoști cu adevărat numai ceea ce înțelegi cu adevărat.
Domini numai lucrurile pe care le înțelegi. Altfel, ele te domină pe tine.
Înțelegi perfect cum funcționează un complicat mecanism tehnic. Nu înțelegi însă, un înțeles moral, simplu, omenesc. Nu ai înțelegere umană. Doar tehnică.
De înțeles, înțelegem și cu capul și cu inima. Cu întreaga ființă. Înțelegerea exclusiv cerebrală o are și un ucigaș plătit. Înțelege perfect „tehnica” uciderii. E un foarte bun „profesionist”. Înțelegerea rece și inumană este o monstruozitate. Am văzut asta.
Se spune a „dobândi” înțelegere. De regulă, înțelegerea se obține după o inițiere laborioasă. În cazuri mai rare, înțelegerea vine ca un act spontan, ca o străfulgerare, ca o revelație. E o iluminare. O minune.
Adevărata înțelegere chiar și a celui mai mărunt lucru e un drum lung și anevoios, fără capăt. Adevărata înțelegere nu este niciodată încheiată.
A refuza Înțelegerea chiar când ai dotarea necesară, duce la orbirea cea mai tristă, cea mai jalnică a omului, orbirea voită. E cea mai ascunsă infirmitate. Când îți lipsesc ochii, se observă imediat. Orb, având ochi sănătoși, e mai greu de observat, și mai greu de înțeles.
Primele semne că dorești să înțelegi sunt întrebările. Chiar și cele aparent prostești sau copilăreaști. Așa a ajuns Einstein să înțeleagă ceea ce zeci de generații de savanți dinaintea lui, n-au reușit să înțeleagă.
Celui care nu înțelege lumea și îi ajunge (ne)înțelegerea pe care o are asupra ei, totul i se pare normal, „de la sine înțeles”. În realitate, nimic nu e de la sine înțeles. Totul trebuie cucerit prin înțelegere.
De citit și de reprodus un text, cuvânt cu cuvânt presupune doar memorie bună. Dotat cu simțuri normale, orice ființă omenească percepe lumea. Nu oricine o pricepe. De văzut, de auzit, de simțit e ușor, e greu să înțelegi ce vezi în fața ochilor, ce citești, ce auzi, ce simți.
Așa se întâmplă că unii înțeleg iar tu nu înțelegi ce este de înțeles într-un tablou de Van Gogh sau Rembrandt, într-un concert de Bach sau într-un poem de Rilke ori Eminescu.
Câte unii nu înțeleg pentru că le lipsește organul înțelegerii muzicii, a picturii sau a poeziei. Nu în sens anatomo- fiziologic ci sufletesc, spiritual. Organul muzicii nu este urechea. Aceasta e doar scula aflată la vedere. Organul înțelegerii muzicii este auzul interior, este acel mecanism din străfundul sufletesc care vibrează la armoniile sonore ale sublimului dramatism al lumii și al bucuriei sau suferinței omului. Nici ochii nu sunt organul picturii. Leonardo o știa, zicând că pictura este o „cosa mentale”. Un lucru ținând de mental. Prin mental înțelegând înțelegerea cu tot ce ține de psihicul uman și nu de simțuri. Culorile și formele picturii sunt alcătuiri de lumină trecute prin gând și suflet. Nu prin ochi sau nu numai.
Muzica ? Tot „cosa mentale”. Culori și armonii și forme sonore, făcând din sufletul omenesc o cutie de rezonanță.
Dar a înțelege omul, de pildă, pe cel de alături ? Intrăm într-un alt univers al înțelegerii. Apropiat de cel al înțelegerii Aceluia pe care obișnuim să-L numim Dumnezeu. Universul Marilor Întrebări. Al marilor neînțelegeri. Al marilor taine.
Dar despre asta, într-o altă pastilă. Destinată altei boli și altei sănătăți sufletești.