SUSTENABILITATE ȘI NATURÃ


Termenul de ,,sustenabilitate,, a devenit necesar și stârneste astăzi păreri și comentarii din partea celor preocupați de sensul acestui cuvânt și de ideile din spatele lui. Faptul că a intrat în limbă, nuanțând probabil sensul cuvântului ,,durabilitate,, este explicabil prin dezvoltarea ideilor și a conceptelor despre mediul înconjurător. Pentru unii a discuta despre știința mediului poate părea o modă intelectuală trecătoare, sau o necesitate simplă, profesională, dar pot fi și oameni care înțeleg mediul și nevoia de sprijin pentru mediu într-un mod aproape sacru.


În 1987 - Comisia de Mediu și Dezvoltare a Națiunilor Unite definește Dezvoltarea Sustenabilă ca- ,, Dezvoltarea care vine în întâmpinarea nevoilor din prezent , fără să compromită abilitatea generațiilor viitoare de împlinire a propriilor lor nevoi,,.
În textele despre sustenabilitate scrise de Carmen Demi și Gheorghe Ionică se regăsește și se explicitează o definiție mai la obiect a termenului:
Sustenabilitate- ,,calitate a unei activități antropice de a se desfășura fără a epuiza resursele disponibile și fără a distruge mediul, fără a compromite posibilitățile de satisfacere a nevoilor generațiilor următoare,,. ( echilibru între dezvoltare și protecția mediului).

Pentru a adânci, prin analiză, sensul acestui cuvânt, dar și al noțiunii în sine, este interesant să ne întoarcem privirea spre ,,natură,, însăși pentru a încerca o înțelegere a acestui aspect prin chiar principiile și modalitățile naturale de a se realiza o durabiltate internă a naturii și un echilibru între consumuri și rezultat pe baza unor performanțe ale acesteia, pe care știința omenească le va admira încă multă vreme.

1. Principiul suficienței :

Sustenabiltatea în natură pleacă de la ideea de atingere a unor niveluri de suficiență în dezvoltarea oricărui sistem. Ca urmare, în natură nu există sisteme complexe, chiar dacă nouă ni se par prin înțelegerea că natura are nivele de complexitate sporite față de cele pe care omul le poate realiza sau determina.
Imitarea complexității naturii la om ( în tehnică, dar nu numai ) nu este bazată pe acest principiu al suficienței. Diferența dintre sistemele din natură și cele tehnice este că în natură sistemele nu cunosc criteriul de complexitate ci doar criteriul de suficiență sau altfel spus, cel de completitudine. La ceea ce face omul, producând, complexitatea nu este un criteriu de a se opri ci o barieră pe care îndepărtând-o mereu acesta nu o poate depăși.
În natură un sistem este complet în raport cu un scop al său iar complexitatea, privită doar de om din acest punct de vedere, (medie, mare sau foarte mare) este doar o chestiune de consecință constructivă sau funcționlă care nu conteză.
Aici este o eroare de percepție între conceptele mânuite de către om și cele mânuite de către natură: diferența dintre ,,complex,, și ,,complet,,.
Natura oferă sisteme ,,simplu sustenabile,, prin utilizarea unui ritm al dezvoltării în raport cu necesități măsurate prin suficiență. Nici un sistem al naturii nu se dezvoltă în surplus sau în exces.

Acest ciclu, resursă - produs natural-resursă, bazat pe suficiență și completitudine, face ca natura să se mențină la aceleși performațe de durabilitate un timp oricât de lung.
O consecință a suficienței în natură este faptul că resursele devin inepuizabile.

2. Principiul simplității sustenabile

Din căutarea și atingerea suficienței derivă și ,,simplitatea,, metodelor pe care le utilizează natura. Pâna la ce nivel devine un sistem în natură? Adică până la ce nivel se dezvoltă ? Până când nivelul său de complexitate permite o cale de a se ajunge la nivelul de completitudine. Acest nivel este cel al simplității.

Una din consecințele pricipiului simplității constă în faptul că natura utilizează numai trei trepte de relaționare interioară între componentele sistemelor sale, nivele care numai ele determină dezvoltarea oricărui sistem natural:

2.1. -Nivelul zero 0 (zero) – Relația posibilă.

Este relația cea mai importantă din natură. Relația posibilă se cântărește cu relația imposibilă. La nivelul de simplitate al semnificației lui zero această logică este: ,, se poate ,,,sau ,, nu se poate,, .
Cea mai grea problemă a oricărui sistem este aceea de a cunoaște dacă o urmare care pleacă din ,, zero,, adică din necunoscut pentru om, este posibilă sau este imposibilă. De aici derivă și importanță nivelului zero ,, 0’’, ( necunoscut științei actuale).
Un exemplu despre posibil și imposibil în conceptele naturii este cel al imposibilității formării sau existenței libere a unor substanțe (chimice), sau a existenței altora într-o limită foarte mică și imposibil de depășit. În acest caz intră descoperirile științelor chimiei sau cele ale fizicii atomice, care încalcă acest principiu al simplității sustenabile prin depășirea nivelului zero, constituind în natură substanțe sau materiale care nu au girul naturii (plasticul, substanțele toxice sau periculoase, produsele combustibile concentrate, produsele nucleare, etc...)
Anumite limite ale unor parametrii naturali: temperatura mediului, concentrații, etc, sunt de asemena guvernate prin nivelul de posibil sau imposibil al naturii, menținute prin mari (globale) sisteme automate.



2.2. -Nivelul I (unu) -Relația cu sine sau relația reflexă

Relația cu sine nu se produce, ( este nefaptică) doar reușește pregătirea relației exterioare. Dar și importanța relației cu sine este crucială pentru că este acea relație creativă, ce dă sens vieții și întregii naturi. Din acest nivel descind toate lucrurile din natură, precum fătul din mamă - o relație cu sine dar și născătoare.
Este nașterea o relație reflexivă? Unde este tatăl în această relație ?
Tatăl va rămâne, ca și în realitate, în nivelul zero, cel al posibilului. Existența tatălui face nașterea posibilă sau imposibilă. Mama naște reflexiv, adică cu sine.
Relația reflexă este regăsită concret în natură prin principiul simplu al validării din partea unei unei țerțe părți a sistemului pentru orice etapă de dezvoltare semnificativă a acestuia. Actul sexual implementat de natură oricărei specii este în fond aplicarea acestui principiu. Nici un exemplar dintr-o specie nu se poate reproduce ( dezvolta) fără validarea ( condiționată de criterii prestabilite și în favoarea sistemului) a unui exemplar terț.
Acest principiu al autocontrolului natural impus dezvoltării este neglijat în relațiile inventate de către om între producție și piață, dar chiar și în ceea ce privește dezvoltarea speciilor, inclusiv a sa.

2.3. - Nivelul II. Relația exterioară unică.

Este ultimul nivel, cel întotdeauna între numai două entităti, mamă și fiu.
Tabloul relațiilor din natură este sintetizat mai jos și reprezintă ceea ce se petrece:
Nivel 0 – tată
Nivel I – mamă
Nivel II – copil
Simplitatea ca bază a sustenabilității folosește doar aceste nivele de relaționare. Cu alte cuvinte natura este o matrice nemărginită de părți (evitând termenul de infinit) în care nici o parte nu relaționaeză cu mai multe părți în același timp.
Conform nivelului II, ca și rezultat al nivelelor 0 și I, relațiile se petrec în natură prin vecinătăți interminabile, numai din aproape în aproape, la orice nivel al unei structuri.
Spre exemplu: o structură metalică formată din stâlpi, grizi, console, plăci, etc. Proiectantul și executantul o consideră un sistem în care toate părțile sale relaționează mecanic cu toate părțile sale. Natura, cea care ia în înstăpânire structura după ce aceasta este finalizată, are o altă judecată, mult mai simplă, judecată conformă cu nivelului II de relaționare, în care fiecare parte este relaționată strict cu părțile vecine prin contact. Comportamentul structurii de-a lungul exploatării este ghidat de acest principiu.
Nivelul zero spune: aici va fi posibilă amplasarea unui stâlp sau nu va fi posibilă. Natura permite sau nu permite asta.
Nivelul I spune: Aici există un stâlp. Dacă stâplul este partea despre care vorbim, acesta reacționeză cu sine reflexiv. Se poate flamba, indoi sau poate vibra, datorită greutății sau frecvențelor sale proprii intrate în rezonanță, sau poate să rămână persistând vertical și drept, ceea ce este o consecință a relației cu sine.
Nivelul II ar fi aplicat astfel: Dacă în jurul stâlpului se vor îngrămădi elemente de asamblare relația acestuia este singulară cu fiecare dintre aceste elemete. Într-un zid nu există decât relația naturală: - fiecare cărămidă cu fiecare cărămidă vecină. Din punctul de vedere al pricipiului simplitătii din natură nu există case sau alte structuri decât vecinătăți multiple de căte două cărămizi sau elemente relaționate.

3. Principiul lipsei spațiului de postresursă – ( în natură)

Spațiul ocupat după constituire, de către produsele umane, se poate defini ca și ,,spațiu de postresursă,,.
Este acel spațiu pe care natura nu îl recunoaște ca ar exista conform principiului simplității. Aceste spații sunt recunoscute doar de catre om. O mașină, sau o oricare altă structură constituită de către om, nu există în realitate decât ca o adăugătură de materiale diferite și învecinate.
Diferența dintre ,,complex,, și ,,complet,, face ca natura să ofere sisteme simplu sustenabile în raport cu cele umane pe când produsele omului sunt cu mult peste nivelul de suficiență și dăunează nu doar resurselor ci și stațiului ce urmează resursei, ocupat de acestea în urma constituirii lor.

Acest spațiu, denumit ,,spațiu al postresursei,, nu există în natură. Un produs al naturii se crează în chiar spațiul propriu, ocupat și înaite de acest produs prin vecinătățile constituenților săi. Natura dezvoltă doar sisteme care nu crează spații de postresursă. Din etapa ce urmează constituirii unui produs al naturii acesta își începe existența constituind la rândul său natura în sine iar prin încetarea existenței sale se asimileaza sursei fară a deveni reziduu sau spațiu de postresursă. Produsele naturii sunt astfel dezvoltate încât au inclus atributul de a deveni direct resurse. Acest principiu miraculos este imitat timid de către om în ceea ce încearcă în procesele de reciclare. Dar pentru a reuși aici, produsele omului necesită schimbări tehnologice pe care acum nici nu ni le putem imagina. Produsele bio-degradabile sau această idee ar putea fi privită înspre acest sens.

3.1. Principiul spațiului minim de postresursă - ( la om)

Pentru a aplica principiul lipsei spațiului de postresursă nivelul de dezvoltare al umanității trebuie să îl depășească cu mult pe cel actual. În schimb omul poate aplica prin deziderat un principiu al spațiului minim de postresursă, ca și o aplicație posibilă. Orice produs se poate constitui, încă din faza de concepție, sub cerința spațiului minim de postresursă și de asimilare sistematică a acestui produs în resursă.

NOTÃ:

Cele trei principii descrise până acum, cel al suficienței, cel al simplității si cel al lipsei spațiului de postresursă, nu se referă la durabilitatea în sine a sistemelor din natură ci doar la premisele pe baza cărora sistemele se constitue și se edifică în procese naturale cu o durabilitate sistematică și predictibilă.