"Nu mă mai căutați: am căzut,
Speranța s-a făcut niciodată.
Ce sunt eu astăzi? Nu sunt
Decât o fiară damnată.”
Aceste versuri aparțin omului de litere Davidenkov Nikolai. Înainte de a fi împușcat în lagăr, le trimisese „afară” cu poșta clandestină. Mi-am permis să le folosesc la începutul prezentării celui de-al doilea volum al „Arhipelagului” pentru că reușesc să surprindă esența a ceea ce s-a petrecut în „acest Auschwitz polar care își aprinsese focul la cuptoarele deschise pentru cei ce erau debarcați aici.”
„Ceea ce ar trebui cuprins în această parte este de necuprins” afirmă Alexandr Soljenițîn considerând că este mult peste puterile unui condei solitar să prezinte întreaga istorie și întregul adevăr al Arhipelagului: „În ceea ce mă privește, m-am învrednicit doar de o fantă prin care se poate întrezări Arhipelagul, nicidecum de o vedere din turn. Dar pentru a afla gustul mării e de ajuns și o singură înghițitură.”
După victoria bolșevicilor din octombrie 1917 dar mai ales după lovitura de stat din iunie 1918, personalul penitenciar anterevoluționar a fost reciclat. Acest personal ajută la nașterea Arhipelagului pe insulele din Marea Albă care sunt curând populate cu lagăre. E vorba, în special, de Insula Mare Solovki ale cărei clădiri de piatră se aflau la 24 km de uscat și, datorită iernilor lungi și extrem de aspre, fără legătură cu continentul cam jumătate de an.
Pe criteriul ostilității față de regim iar nu pe cel al condamnării, existau două categorii de lagăre: lagărele de muncă forțată și lagărele de concentrare. Ultimele erau destinate elementelor deosebit de ostile precum și ostaticilor. Acestea au fost desființate după 1922 și „prizonierii” au fost expediați în lagărele cu destinație specială din nord. Începând cu 1927, în pragul perioadei de reconstrucție, crește rolul lagărelor, ele devenind mijloace de luptă împotriva celor mai periculoase și ostile elemente, împotriva sabotorilor și a chiaburimii, împotriva propagandei contrarevoluționare. „Așadar, Arhipelagul nu va fi absorbit de abisurile mării. Arhipelagul va trăi!”
În pofida măsurilor aspre de siguranță, unii zeki reușeau să evadeze. Așa s-a întâmplat cu cinci persoane (grupul lui Bessonov) care, odată ajunse în libertate, au relatat despre experiența avută în lagăr. I. D. Bessonov a scris „Cele 26 de închisori ale mele și cum am evadat de pe Solovki”, carte care a stupefiat Europa. Pentru a contrabalansa articolele despre atrocitățile din lagărele sovietice, este trimis pe Solovki celebrul scriitor Maxim Gorki. Scopul acestei „vizite” era de a prezenta, ulterior, situația de aici într-o lumină favorabilă autorităților sovietice. Ca atare, lagărul a fost curățat, mulți au fost îndepărtați în alte tabere de muncă, a fost „amenajat” un „bulevard” de brazi fără rădăcini până la colonia de copii, toți au primit haine corespunzătoare. La întrebările puse de Gorki în prezența autorităților lagărului, adulții tac, de teama repercusiunilor. Singurul care vorbește este un copil de 14 ani: „Ascultă, Gorki, tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?” „Da, încuviințează scriitorul din cap. Vrea să afle adevărul. Și îl află. În „Cartea de impresii” special broșată pentru această vizită, scriitorul lasă următoarele rânduri: „Nu sunt în stare să exprim în câteva cuvinte ceea ce simt. Nu vreau – și ar fi chiar rușinos(!) – să emit elogii stereotipe la adresa uimitoarei energii a unor oameni care, rămânând vigilenți și neobosiți străjeri ai revoluției, știu, totodată, să fie extraordinar de curajoși făuritori de civilizație.” Apoi pleacă. În momentul în care Gorki pune piciorul pe vapor, puștiul e împușcat. „Astfel i se induce tinerei generații credința în libertate.”
De altfel, marele scriitor mai este implicat într-un episod trist. După ce deținuții au construit „Canalul Stalin” (numit și Belomorkanal) care leagă Marea Albă de Marea Baltică, un grup de 120 de scriitori, între care Gorki și Tolstoi, au făcut excursia de inaugurare a canalului. 36 dintre ei, coordonați de același Maxim Gorki, vor scrie o carte în care nu se vor mulțumi să treacă sub tăcere decesele de la Belomorkanal aplicând, astfel, rețeta lașă a jumătăților de adevăr. Autorii colectivi vor scrie că nimeni nu moare pe șantier. În realitate, în timpul lucrărilor la „această uriașă cameră de gazare” au murit 300.000 de oameni. Ei și-au folosit brațele (fără utilaje!) pentru a disloca pământul, lăsându-i lui Stalin „un grandios monument al domniei lui, ceva de genul piramidelor.”
Cei care au rămas în viață au fost duși spre exterminare către un alt canal: Moscova – Volga. Sau în nord-estul îndepărtat al Siberiei, în minele de la Kolîma unde au pierit trei milioane de deținuți (mortalitate de 1/3).
Bolșevicii, în propaganda lor, condamnau atât disciplina bâtei pe care se baza iobăgia, cât și disciplina foamei, pe care se sprijină capitalismul. Totuși, Arhipelagul a izbutit să le îngemăneze de minune.
Câteva exemple de elemente deosebit de periculoase care ajunseseră în lagăre:
Oracevski, fost profesor la o școală militară de geniu, încasase cinci ani pentru o „crimă facială”. Adică, pentru un zâmbet. Arătându-i unui coleg de cancelarie un articol din Pravda, zâmbise. Zâmbetul acela fusese văzut, și simplul fapt de a zâmbi cu organul central al partidului în mână reprezenta o crimă.
Un croitor, înfige acul cu care lucra, pentru a nu-l rătăci, într-un ziar de pe perete. Nimerește ochiul lui Kaganovici. Un client îl vede și îl denunță. Primește 10 ani pentru terorism.
O vânzătoare, neavând altă hârtie la îndemână în momentul când primește marfa, o înregistrează pe un ziar. O cifră ajunge pe fruntea pozei lui Stalin. Tot zece ani.
Un văcar e condamnat pentru că își blestemă vaca făcând-o „curvă de vită colhoznică”.
Într-un sovhoz, la contabilitate, pe citatul „Viața a devenit mai bună, viața a devenit mai veselă. (Stalin)”, care atârna pe perete, cineva adăugase „pentru”. Adică pentru Stalin. Nu s-a căutat vinovatul. Toată contabilitatea a fost condamnată.
„Absurditate? Tembelism? Nonsens? Niciun fel de nonsens: asta și înseamnă teroarea ca mijloc de convingere. (...) Europa sigur nu va crede. Până nu va fi zekuit ea însăși, nu va crede. A crezut în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poți băga în tărtăcuță.” (Alexandru Soljenițîn)
Autorul vorbește în carte despre lagărele ce au fost concepute pentru depravare și orientate în această direcție, despre vânzări de suflete pentru salvarea trupurilor, despre promovarea minciunii și despre moartea adusă de rostirea adevărului.
Dar nu s-a reușit degradarea morală a oricui.
Alexandr Soljenițîn: „Toți scriitorii care au vorbit despre pușcărie fără a o fi trăit pe pielea lor s-au simțit datori să-și exprime compasiunea pentru deținuți și să blesteme închisorile. Eu am petrecut destui ani acolo, înălțându-mă sufletește, și spun fără urmă de tremur în glas:
- Binecuvântată fii, pușcărie, pentru prinosul adus în viața mea!
(Iar mormintele îmi răspund: E ușor să vorbești, când ai rămas în viață!)”