Sustenabilitate și Natură -II-


Cele trei principii descrise până acum, în prima parte a acestui text, cel al ,,suficienței,, cel al ,,simplității,, si cel al ,,lipsei spațiului de postresursă,, nu se referă la durabilitatea în sine a sistemelor din natură ci doar la premisele pe baza cărora sistemele se constitue și se edifică în procese naturale cu o durabilitate sistematică și predictibilă. Aceste principii, care se pare că sunt aplicate în procesele din natură, sunt o bază a obținerii sustenabilității naturale, adică a acelei posibilități ca resursele existente să fie la dispoziția oricâtor generații.




4. Uzura sau ,,răspunsul părților,,

- Durabilitatea se poate privi în natură ca un răspuns al părților la ansamblul prin care se formează un sistem și se măsoară ca un invers al uzurii. Uzura este un rezultat al interacțiunii dintre parte și ansamblu, în timp ce partea, ca și răspuns la uzură, se armonizează, se salvează.
Armonizarea nu este nici evoluție, nici involuție, nici adaptare sau acomodare ci este un răspuns de includere a părții în ansamblul din care face parte, asemănător unei adăpostiri. Includerea prin armonizare este în fapt o uzură constructivă care duce la rezultatul că partea își re-găsește permanent un loc în ansamblul care îi cauzeză uzură până când aceasta dispare, se absoarbe, ca mod natural de perindare prin timp. (Uzura este calea de a trăi. Presupunând o uzură egală cu zero, acesta ar duce spre o stopare de timp și deci la o trăire de statuie. Dispariția părții presupune completitudine, continuitate pentru sistem și nicidecum o oprire. Natura este de fapt o sumă uriașă de uzuri și de dispariții. Nu găsim un loc în natură în care ceva nou, o naștere, o devenire ajungând nouă pentru sine, să nu fie de fapt o fătare, adică fapta de dinainte a sistemului căzut așa în treptele sale de uzură firești. Adică o îmbătrânire treptată a mamei.)
- Relația cea mai sigură în natură între sustenabilitate ca efect relativ asupra trăiniciei lucrurilor și a persistenței formelor acestora în timp se îndreaptă spre procesul, încă mult discutat în lumea cercetării științifice, de ,,evoluție,, de transfer prin șirul temporal al condițiilor de mediu.
Natura este un tot în care atât mediul determinativ cât și ceea ce trăiește ( există) în acel mediu sunt ambele subansamble controlate de sistemul zis ,,natură,,. Omul este și el ,,natură,, chiar dacă are unele privilegii formale și o altă părere despre locul său aici. Perechea mediu-produs sustenabil derulat în acel mediu se determină reciproc. Așadar soarta părților din natură va influența în final soarta mediului, cum întreg procesul evolutiv, constituind la rândul său mediu, influențează soarta părților sale componente.
Cum se desfășoară un proces sustenabil privit din punctul de vedere al principiilor evoluției? Este o evoluție cea care asigură sustenabilitatea sau este o rezistență îndreptată spre persistență?

5. Durabilitatea sistematică

Pe de altă parte în natură sustenabilitatea are un caracter prescriptiv, duratele se cunosc din capul locului, cea a unui copac sau a unui animal, a unei frunze sau a unui pietre.
Sustenbilitatea este respectarea unei valori a durabilității prescrise, de comun acord, între viața unei părți și cea a mediului care conferă condițiile pentru respectarea acelei durate. Durata și dispariția înseamnă în sume ciclice pentru părți o durată mare, o durată sumatoare, la un nivel ciclual întins pentru mediu.
Sustenabilitatea nu se aplică prin adaptare. Adaptarea se manifestă deja atunci când durata de viață a unui membru al naturii se prescrie la nivelul său global, cea a unei specii, spre exemplu. ( Un pește trăiește un număr de ani, o pasăre un altul, o albină trăiește o lună, o muscă o zi.) Ideea sustenabiltății naturii este că această promisiune făcută de natură fiecărei specii în parte să fie respectată. Cauzele care stabilesc duratele de existență sunt cele care în fond stau la baza sustenabilității. De ce trebuie să trăiască o albină câteva săptămâni? Răspunsul pe care îl dă acestei întrebări întregul mers al unei familii de albine devine firesc. Pentru toate speciile și cred pentru fiecare lucru, răspunsul al această întrebare se derulează prin mecanisme și explicații, toate firești, privite din unghiul intern al acelei specii sau a acelui lucru.


6. Criteriile de durabilitate

De ce un scaun, revenind acum la sustenabilitatea tehnică și comercială a evului nostru, trebuie să sufere o uzură sau trebuie să nu sufere o uzură ? Și în ce mod?
Lemnul din scaun îl face durabil pentru 100 de ani, îmbinările dintre elementele sale pentru 20-30 de ani, moda care spune ce fel de scaune sunt frumoase, 10 ani, iar prețul acestuia (în scădere, cerere și ofertă) pentru 2 ani. Această cădere din natură, de la ceea ce acesta dă inițial și ceea ce se crede doar, pentru a ne respecta ideile, face ca abordarea sustenabilității să fie schimbată la om față de natură.
(Este vorba nu de o simplă scădere ci de o cădere de formă exponențială. )

Cele patru trepte ale criteriilor de durabilitate la se pot privi, exemplificat pentru un scaun, pentru înțelegere, dar și generalizat, astfel :
1. Lemnul din scaun = resursa naturală = contribuția naturii
2. Îmbinările scaunului = contribuția științifică și tehnologică a omului = contribuția energetică = industria
3. Moda sau frumusețea percepută a scaunului = aportul cultural al societății umane
4. Piața sau prețul unui scaun = aportul dezvoltării societății umane

Rescriem cele patru criterii :
1. resursa naturală,
2. tehnologia,
3. moda ( cultura)
4. piața,
( vom adăuga pentru viitor un al cincilea, cel referitor la 5. informație. Deja sunt inventate scaune informatizate care iau forma completă, ergonomică a omului care le folosește.)
Aceste criterii sunt de fapt treptele istorice care s-au agăugat mereu minții omului făcăndu-l să vadă și să înțelegă mereu altfel, pentru că, trebuie să spunem că a existat și treapta 0 ( zero) cea în care omul nu avea un scaun anume pentru a se așeza pe el ci se așeza pe iarbă sau pe piatră, gest pe care și-l dorește și acum fiind gestul său de odihnă și de reculegere. Acest criteriu, 0., cel natural oferă scaunului
(șederii) o durabilitate nesfârșită( infinită).
Durabiltatea unui scaun nu mai rămâne una fizică, concretă , ea alunecă din ceea ce este material, recte natural, lemnul, spre ceea ce este tehnologic, apoi spre ceea ce este legat de design și în fine ajunge în final sa depindă de posibilitea de a-l abandona pentru un altul la fel de nevaloros ( ieftin) pe o piață de mare serie. Lipsa valorii prescrise a unui scaun este cea care determină durabilitatea acestuia. Nu mai contează lemnul ( palsticul), tehnologia, designul, ci doar ceea ce se crede a fi un scaun, pentru că ceea ce se crede este și prețul acelui scaun.
Prețul este răspunsul subiectiv dat statistic de către părerea statistică asupra a ceea ce se crede că înseamnă un scaun !. Nu are împortantă că scaunul reușește să rămână fucțional peste perioada de timp prescrisă prin efectul prețului.
Este ca și cum omul se hotărește sa reducă durata de viață a iepurilor și are grijă
să-i împuște indiscutabil pe cei care depășec durata de viată stabilită de către el. Omul vrea să spună că s-a plictisit de iepuri (scaune ) și vrea ca natira să inventeze o altă specie în locul acestora !!.
Scaunele abandonate naturii vor umple lumea cu cadavre de scaune încă dornice să trăiască natural.
- A impune ca scaunele să trăiască până când se vor rupe de vechi ce sunt, sub greutatea celor care șed pe ele?
- -Când este firesc să se fabrice alte scaune în locul celor existente?
- Scaunele se fabrică în continuu, altfel fabrica s-ar închide! Omul decide când va cumpăra alte scaune noi!
- Iar decizia aceasta este un rezultat al culturii sale. Acolo se află pârghia care a adus lumea aici și tot acolo este pârghia și pentru a mai recupera ceva, dacă mai este posibil.
Cultura însă e un rezultat comun al societății și așa se ajunge la a se închide cercul. Scaunele se vor schimba atât de des cât se va forma ideeea acesta în paradigma generală. ( dacă o paradigmă poate fi și generală!. )