– Deși toată lumea vă știe ca fiind Diți Everac, nu acesta este de fapt numele dumneavoastră.
– M-am numit la naștere Smărăndița Oneț; apoi, cu moda, am devenit Onețiu; apoi, cu măritișul, am devenit S. Constantinescu; apoi, cu născocirile soțului, am devenit Everac. Acum sunt Diți Everac, soție legitimă, 55 de ani de căsnicie, celebră prin rezistență.
– Sunteti moață autentică?
– Nu știu exact de unde vine cuvântul moț, și ce înseamnă la bază. Un moț în cap am avut și eu, chiar mai multe moațe. De fapt, noi suntem de pe Crișul Alb, așa că ne numim... „zărăndeni“ (!). Se zice că am fi agatârși; la noi e foarte frumos, e minunat; ca pretutindeni unde te naști.
– Ce aspirații aveați ca adolescentă?
– Ambiția de a crește mare, de a mă mărita, de a face copii; ambiția de a mă delecta cu literatura, de a înțelege arta, de a găti bine, de a trăi cinstit și curat; ambiția de a nu face rău la nimeni și de a îmbătrâni fără reproș, având împrejur nepoți plăcuți. Se pare că am izbutit câte ceva din toate astea.
– Cum v-ați cunoscut cu soțul, ce împrejurări: a fost întâmplare sau destin?
– L-am visat pe soțul meu, necunoscut, în noaptea dinaintea Bobotezei, după ce am postit, asa că nu se putea să nu apară. Venind la noi, la țară, l-am recunoscut imediat – era El, n-a fost nici o scăpare, nici pentru unul, nici pentru altul.
– De câți ani sunteți împreună?
– Mă suportă de peste cinci decenii și jură c-ar mai putea duce cu mine încă cinci. Probabil nu gătesc rău. Nici nu vorbesc prea mult. Oricum, nu spun tot ce înțeleg, dar înțeleg tot ce spune.
– Sunteți o femeie împlinită: soție, mamă, bunică.
– Am îndoieli că am fost o mamă desăvârșită. Ca fiică, am produs destule năzbâtii, în special cu măritișul. Ca școlaritate, am mai și absentat. Ca noră, am cedat mereu ultimul cuvânt, dar am făcut cum am știut eu. Ca bunică, sunt o povățuitoare de bine. Ca soacră, primesc flori și omagii. Aștept strănepoții!
– Ca tineri însurăței, unde ați stat, cât timp, în ce locuințe ați trăit; care a fost cea de care sunteți mai legată?
– Ca însurăței ne-am perindat cu imaginația pe tot globul, ba chiar și în spațiul cosmic. Pe pământ am funcționat când la Buzău, când la Sighișoara, când la Salonta și Satu Mare, apoi la Fălticeni, apoi în București. De fiecare dată soțul meu avea altă meserie, alt travesti – el era mereu variabil; eu, cu cratița, eram mereu constantă.
Locuința care ne-a plăcut era tocmai aceea în care stăteam, fie că era pivniță, sau dușumea (la Sighișoara) sau cu pământ pe jos (la Fălticeni) sau fără sobă, sau fără mâncare, sau fără mijloace de transport, sau fără înlesniri sanitare, și cu banii numărați de cinci ori înainte de a cumpăra un covrig. Atât ne-am tot cărat așternutul (de la mama) de colo până colo, până când într-un oraș ni l-au furat. La Sighișoara am făcut ospețe cu porumbei prinși din turn și bacanale prin pădure; la Buzău simpozioane cu merdenele și orgii cu praz; la Mănăstirea Slatina botez de împrumut, iar la Satu Mare am vândut păpuși în piață până s-a alertat poliția. A fost grozav! Soțul meu n-a vrut să ne luăm nicăieri prea tare în serios, ceea ce a făcut viața amuzantă. Pot spune că nu m-am plictisit, fiindcă de câte ori ne agasa un oraș, ne mutam într-altul; și de câte ori se găsea (el) acaparat de o profesie, o schimba. Numai pe cea de scriitor, în care a intrat pe la zece ani, n-a mai putut-o schimba. Nici pe mine.
– Aveti alături un om cu totul deosebit, cunoscut om de spirit, prolific dramaturg, prozator, poet; un creator are nevoie mai mult decât oricine de căldura unui cămin, de cineva care să-l înconjoare cu dragoste și să vegheze să nu aibă altă grijă decât lucrul. V-ați dedicat viața familiei și maestrului Paul Everac, în special, casa dumneavoastră fiind totdeauna deschisă tuturor. Toți cei care v-au trecut pragul au fost omeniți de dumneavoastră, care sunteți o desăvârșită gospodină; este greu să ții pasul cu o astfel de personalitate?
– Tot păcătuind cu literatura și azi și mâine, aruncând ca la panoramă, în joacă, cercuri și belciuge pe gâtul gâștelor, la un moment dat s-a prins una, apoi alta și ne-am trezit curând în mijlocul unui cârd de opere literare, mai ales piese dramatice, care au trebuit luate în serios, îngrijite, urmărite, continuate, administrate, și de a căror glorioasă beție a trebuit să ne ferim. La primele piese nu prea a venit lumea (era și Vinerea Mare când s-a lansat „Poarta“ la Pitești), apoi încetul cu încetul, sălile s-au umplut; iar în anii optzeci se jucau simultan la București patru piese ale lui Everac la patru teatre, uneori în aceeași zi, de nu știam la care să mergem. Era o bucurie să intrăm într-o sală mare ca a noului Național și să nu găsim locuri de șezut la reprezentația a 416-a. Deși în acei ani ne-am îngrășat, poate puțin prea mult, din aplauze, am rămas jucăuși, comunicativi, primitori. Farsele pe care scriitorul le punea la cale trebuiau susținute cu pregătiri gospodărești foarte împovărătoare pentru soția nescriitoare, unele fiind riscante la culme, asa cum sunt povestite ele în volumul memorialistic „Revelionul“, astăzi epuizat. Nu mi-a fost chiar ușor, recunosc, să pun la punct lucruri care de obicei mobilizau zece făptași, nu unul. Iar când s-a mai deschis și bâlciul de la Podul Dâmboviței cu nenumărați invitați, a fost cumplit pentru o biată șubredă gospodină. Am ținut piept într‑un rând la o sută de mâncăi din ghiveciul meu, cerut cu repetiție.
Am, deci, și eu gloria mea, dincolo de cea literară a lui Everac. De altfel, în ultima perioadă, unii mă caută special, ca reazem moral, sfătuitor gospodăresc, făcătoare de pace, chiar Sibilă! Se pare că aș avea și unele însușiri prezicătoare, dincolo de cratiță. Sunt antrenată într-o altfel de „gospodărie“, mai nepământeană decât cea obișnuită. Însemn cât de cât și altceva decât soția și sclava scriitorului. Unii chiar, ca-n bancul celebru, văzându-ne împreună, ar putea să se întrebe: cine e individul cu care se plimbă Doamna Everac?
– Un obicei original instituit de dumneavoastră este acela că, fiind născută pe 13 ianuarie, în fiecare lună la această dată prietenii (în special prietenele) veneau să vă felicite fără ca în prealabil să-și anunțe intenția.
– De câtva timp acest lucru rămâne valabil numai pe data de 13 ianuarie, noi petrecându-ne vara la Podul Dâmboviței.
– Ar fi interesant să ne spuneți și despre creația literară a soțului, a cărei muză inspiratoare ați fost; superba poezie „Valsul“ din volumul „Nevolnice tâlcuri și rime“, apărut în 2006, vă este dedicată.
– Soțul meu a scris un număr imens de lucrări cărora le-a dat, pe rând, o atenție totală, iubindu-le intens. Ar trebui să mă simt frustrată de fiecare din aceste „adultere“ spirituale. Dar el mă asigură că am colaborat și eu tacit, măcar prin liniște, așa că nu e greu să mi le însușesc. Am aflat, de altfel, de la un statistician notoriu, că este autorul cu cele mai multe piese jucate (titluri și număr de reprezentații) din toată literatura română de când e ea. Nu știam până atunci lângă ce monstru stau! Totuși, ciudat, și-a păstrat profilul și conduita normală și o neștirbită tandrețe pentru mine.
– Care e sentimentul dumneavoastră fundamental după atâția ani petrecuți din parcursul vieții?
– Că mi-am făcut datoria.