Valoarea omului se măsoară în funcție de cât dăruiește celorlalți, acelora pe care de obicei îi ignoră din eroare sau din variate motive guvernate de latura subiectivă a personalității lui. Scepticismul și indiferența, alături de teama de a-și asuma responsabilități ori angajamente care ar putea aduce mulțumire sau chiar fericire semenilor, reprezintă tributul pe care îl plătește majoritatea dintre noi, cei care ne lăsăm conduși, în primul rând, de mintea oscilantă, vanitoasă și lipsită de sentimente.
Mintea este cea care îl obligă pe om să facă tot felul de calcule și să aștepte un profit, pe când sufletul îl îndeamnă să dăruiască și să se dăruiască.
Cezare Pavese scria într-o scrisoare adresată Fernandei Pivano că ,,a te dărui înseamnă a te respecta pe tine însuți, în primul rând, adică să-ți petreci ziua îmbogățindu-ți propriile forțe, propria valoare, propriul suflet și propria cultură, pentru a le face să slujească la ceva. A te dărui înseamnă a nu avea timp să privești în trecut și prin urmare a nu te autocompătimi”, și completez eu: a nu te osândi pentru greșelile pe care oricum nu le mai poți repara, dar din care poți învăța. Omul acumulează înțelepciune învățând din greșeli și se desăvârșește prin evitarea de a le repeta. Lamentările, regretele și autopedepsirea nu-și au rostul atât timp cât există un prezent și un viitor. Desigur, trecutul nu moare în om fiindcă rămân înregistrate în mintea lui faptele, atât cele pozitive cât și cele negative, iar efectul acestora umple inimile celor asupra cărora s-a răsfrânt. Este bine să ne asumăm trecutul, cu tot ce a fost bun și rău în el, și să-l punem la păstrare într-un ungher din suflet, deoarece reprezintă experiența personală și fără ea viața seamănă cu o mâncare lipsită de gust. Nu trebuie să ne fie teamă că oamenii ar putea să ne judece pentru greșelile făcute, tot ce contează este să ne împăcăm cu noi înșine și cu Dumnezeu pentru că El este judecătorul suprem, iar de judecata și pedeapsa Lui nu scapă niciun muritor.
Cortez, după ce a debarcat în America, a poruncit să fie arse corăbiile tocmai pentru a nu mai exista cale de întoarcere. Þelul lui era să găsească comorile lui Montezuma. – Fiecare om poate fi un cuceritor, iar viața un tărâm plin cu minunății dacă dorește să le descopere, așa că trebuie să privim și să mergem numai înainte, ghidați de sufletul nemuritor, purtând stindardul pe care scrie Speranță.
Nu trebuie, însă, să uităm dragostea fără de care omul nu poate evolua și nu se poate desăvârși ca spirit creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui. Dumnezeu este Spirit de Lumină și chipul Lui este tot Lumină, asta înseamnă că sufletul omului este de asemenea lumină, cu condiția să rămână pur, dar multe suflete se întinează singure cu faptele, vorbele și gândurile negative ce izvorăsc din mintea înșelătoare. Apostolul Pavel în Epistola întâia către Corinteni - ( XIII, 4-8) - descrie cu multă delicatețe o realitate ce pare utopică pentru ignoranți, iar pentru atei și sceptici patetică, numai că acesta este un mare adevăr. ,,Dragostea este îndelung rabdatoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie. Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău. Nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată…” iar datorită acesteia nu va pieri nici omul, nici binele și nici bunătatea, chiar dacă acestea două de la sfârșit au devenit mai rare.
M-am întrebat de multe ori dacă fericirea poate fi definită și m-am împiedicat, în cursul cercetării și interpretării acestei noțiuni, de un paradox deoarece argumentele ce vin în sprijinul definiției se încadrează în limitele a două manifestări umane antagonice: binele și răul. Fericirea este o stare a spiritului și poate fi indusă de stimuli de natură pozitivă cât și de stimuli de natură negativă. Fiecare om percepe stimulii respectivi într-un fel individual și unic. Aristotel spunea despre fericire că este ,,sensul și scopul vieții, traiectoria și finalul existenței umane”. ,,Fericirea depinde de noi.” ,,Suntem ceea ce facem în mod repetat. De aceea, măiestria nu este un act ci o deprindere.” ,,Sa-ți exersezi liber măiestria, iată adevarata fericire.” Oare, așa să fie? Pentru un hindus meditația îi poate aduce fericirea, dar a medita, din punctul lui de vedere, înseamnă a te detașa de tot ce vine din exterior și a-ți goli mintea de gânduri și idei. Ar fi foarte ușor să fim fericiți dacă aceasta ar depinde numai de dorințele și comportamentul individual, după cum încearcă să ne explice anticul filozof.
Fericirea nu depinde numai de dorința proprie ci și de materializarea ei prin acceptul sau implicarea sentimentală și materială a unei alte persoane, prin finalizarea unei acțiuni, prin acumularea unor bunuri de tot felul... Eu pot fi fericit dacă sunt iubit de o anumită persoană, însă dacă această persoană nu simte sau nu are un sentiment de dragoste pentru mine, dorința nu mi se îndeplinește. Reciprocitatea sentimentelor pozitive pot conduce la armonizarea a două individualități și respectiv la fericire. Eu pot să repet zilnic o anumită lucrare, însă dacă o fac mecanic, fără plăcere, nu voi fi niciodată fericit. Dacă îmi doresc să câștig la loto o sumă mare de bani și dorința mi se îndeplinește, cu siguranță, devin fericit. Sunt oameni care doresc răul altor oameni și sunt fericiți când le pot provoca o suferință acestora, când îi pot elimina fizic pe rivali, pe cei pe care îi urăsc, pe cei de la care vor ceva și nu reușesc să obțină.
Fericirea este duală. Ea coexistă cu nefericirea. Prin alternarea determinată de diferiți factori calitativi și cantitativi, ori prin excluderea reciprocă, cele două stări stăpânesc pe rând sufletul omului. Da, fericirea, alături de nefericire, reprezintă un proces afectiv uman pentru că poate fi percepută numai cu sufletul. Ce o determină? Numai calitatea unei realizări, condiționată de interes și dorință. După umila mea părere, fericirea nu este dependentă de personalitatea omului, nu se produce în urma unor procese chimice ce au loc în lobii frontali ai cortexului cerebral și nu este influențată de factori genetici –așa cum încearcă să explice unii psihologi și neurochirurgi factorii ce conduc la fericirea mult visată de om. Sufletul sălășuiește în trup, însă manifestările lui nu sunt determinate de condiționări ale proceselor biologice. În concluzie, fericirea este sinonimă cu îndeplinirea unor dorințe umane, fără a conta natura lor.
În ce constă puterea omului și de câte feluri este aceasta? Un om este puternic, în primul rând, atunci când prin propria-i voință, reușește să-și domine și să-și învingă slăbiciunile sufletești și pe cele datorate caracterului.
Un om bun, înțelept, darnic, care își recunoaște greșelile și are mustrări de conștiință, care își sacrifică viața ori avuția pentru a salva un semen aflat în necaz, este un om puternic. Adevărata putere a omului este lăuntrică, forța ei izvorăște din dorința de a evolua ca spirit și de a face bine, de a-i ajuta pe cei slabi, pe cei neputincioși, pe cei oropsiți, pe cei asupriți, pe cei bolnavi.
Este falsă ideea că un om care acumulează bogății materiale este și puternic în același timpul. El dă dovadă de abilitate în mânuirea finanțelor și are o viziune pragmatică în domeniul economic. Dacă folosește avuția personală doar pentru a-și satisface vanitatea și a se impune ca stâlp al societății, este o ființă egoistă, avară și în loc să se înalțe – cum crede el, coboară pe scara erarhizării valorilor spiritual-umane. Valoarea omului, după cum am afirmat la începutul eseului, constă, în primul rând, în ajutorul pe care îl dă semenilor. Astfel, puterea lui se înnobilează cu valoarea realizărilor în domeniul social și implicit în cel spiritual. Desigur, un om bogat, care deține un cont bancar imens, dispune și de o anumită putere în societate pentru că, folosindu-se de bani și influență, poate cumpăra supunerea, loialitatea, respectul și recunoștința acelora ce se încadrează în categoria celor lipsiți de scrupule, pe de-o parte, iar pe de altă parte, a celor săraci și flămânzi, care asemeni câinelui, pentru un blid cu mâncare, își slujește stăpânul până la sfârșitul zilelor lui.
Puterea de care poate dispune un om în această lume este de mai multe feluri: individuală, obținută prin merite și calități personale, cu efect spiritual, economic-financiară și chiar politic în societate, cât și puterea obținută cu sprijinul unor grupuri umane ( partide politice, organizații, asociații). Însă, nu trebuie să uităm rolul Divinității și al unor forțe malefice care îl ajută și îl protejează pe om, indiferent că este un anonim sau un puternic al momentului.
Atracția omului de a deține puterea politică a fost și a rămas la fel de mare în toate timpurile, dar marea majoritate a conducătorilor mici și mari, când au ajuns în vârful ierarhiei și au preluat puterea, de cele mai multe ori, s-au crezut nemuritori sau pur și simplu au uitat că datoria lor este de a fi slujitorii majorității. Unii dintre ei au devenit dictatori, punându-și în practică ambițiile personale, demolând structuri sociale solide, cucerind popoare și furându-le materiile prime. Printre aceștia se numără mulți împărați și regi sângeroși, Napoleon Bonaparte, Lenin, Stalin, Hitler, Mao Tzedun și chiar unii dintre președinții Statelor Unite, care în numele păcii au provocat războaie sângeroase. Desigur, în spatele unui conducător se află alți oameni puternici; ei îl susțin pentru că le apără interesele și astfel se perpetuează un lanț al slăbiciunilor și al intereselor.
Adolf Hitler a ajuns la conducerea Germaniei naziste fiind sprijinit de o latură a clasei politice, nemulțumită de împărțirea geo-economică a lumii după Primul Război Mondial, dar și cu concursul poporului căruia a știut să-i ofere ce își dorea: locuri de muncă și un trai mai bun. Chiar dacă pare hilară afirmația, Hitler a fost susținut și protejat de o forță malefică, altfel nu se explică cum a putut să scape nevătămat din zecile de atentate ale căror victimă s-a dorit a fi și a murit luându-și singur viața.
John F. Kennedy în 1961, pe când era președintele Statelor Unite, a înființat o organizație (”Peace Corps”), devenită mai târziu renumită în lume, cu scopul declarat de a promova și menține pacea. Pentru că a avut această îndrăzneală și pentru că a dus o politică ce nu a convenit unei grupări de industriași americani, a fost împușcat în anul 1963 în Dallas - în timp ce se transmitea în direct la TV vizita lui - cu toate că devenise un erou fiindcă a reușit să dezamorseze un posibil război nuclear și l-a convins pe Nichita Hrușciov să-și retragă rachetele instalate în Cuba. Fratele său, Robert Kennedy, devenind procuror general a încercat să dezvăluie unele adevăruri supărătoare și s-a opus războiului din Vietnam, propovăduind pacea. După ce a câștigat primul tur în alegerile prezidențiale a fost și el asasinat tot în direct la TV. Fiul cel mai popular al lui Kennedy, John Jr. a murit într-un accident de avion în anul 1999. Am amintit de cele două morți - ale fratelui și fiului celui care a fost J. F. Kennedy pentru că, se pare, asupra acestei familii a planat un blestem pe parte bărbătească. Și pentru că în discuție este puterea umană, povestea familiei Kennedy, care a dat lumii doi bărbați puternici, demonstrează că nimeni nu este protejat în fața furiei și nebuniei unui psihopat, stârnit de forțe oculte, sau aflat în slujba unor adversari.
Mihail Gorbaciov, un alt fost puternic al lumii, este unic prin comportamentul și măreția gestului făcut sub impulsul înțelepciuni și al maturității spirituale. Fiind conducătorul Uniunii Sovietice și dispunând de o forță distructivă uriașă și-a călcat în picioare vanitatea. Pentru a evita un război civil intern, chiar unul european, și-a dat demisia din postul de conducător al statului, prin gestul lui ajutând la desmembrarea celui mai mare imperiu comunist.
Nicolae Ceaușescu merită și el să fie amintit ca un conducător puternic, pentru curajul de care a dat dovadă în momentul în care a luat atitudine față de invazia în Cehoslovacia, în anul 1968, a Uniunii Sovietice și a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, pentru a-l înlătura pe reformistul Alexander Dupcek. România, cu toate că făcea parte din alianța militară înființată prin Tratatul de la Varșovia în 1955, la inițiativa lui Hrușciov ca replică la N.A.T.O., a refuzat să participe cu trupe la ocuparea unei țări suverane. Ceaușescu și-a asumat o mare responsabilitate și chiar a fost hotărât să lupte cu întreaga alianță din care făcea parte și țara noastră, dacă Uniunea Sovietică intenționa să treacă granița. Desigur, România ar fi fost ocupată complet în cel mult 24 de ore, dar prin atitudinea pe care a luat-o împotriva ocupării Cehoslovaciei și-a atras stima conducătorilor statelor din Vest.
În August 1968 mă aflam în vacanță la rudele din Moldova și am avut ocazia să văd, de pe dealurile Hușului, cele 9 divizii de tancuri sovietice înșirate pe malul răsăritean al Prutului, în apropierea podului de la Albița și am auzit rafalele trase de artileria antitanc asupra blindatelor ce au încercat să forțeze traversarea podului.


va continua...