– Doamnă Lucia Mureșan, sunteți o persoană care a știut totdeauna ce a vrut. Ați putut hotărî singură drumul pe care doreați să îl urmați în viață ?
– Da, tata, avocatul Leontin Mureșan, ar fi dorit ca eu să îmbrățișez meseria de medic (toată familia dorea – frații tatălui meu fiind medici). Însă iubindu-mă enorm, adorându-mă pur și simplu, mi-a zis un lucru extraordinar: “Lucica, dragă, meseria și bărbatul ți le alegi singură, pentru că tu trăiești cu ele toată viața”. M-am bucurat, pentru că mă așteptam la o furtună teribilă la aflarea opțiunii mele, aceea de a deveni actriță – mai ales că trebuia să plec de acasă, de la Cluj, la București.
– Desigur, pe lângă talent, a contat și timbrul special al vocii dumneavoastră, profund, dar și catifelat, a contat și felul în care vă deplasați pe scenă, cu grație, parcă plutind.
– S-ar putea, și asta poate datorită și faptului că în fragedă copilărie am făcut un curs de balet la Opera din Cluj, cu maestrul Moravski; când am împlinit 6-7 ani, acesta l-a întrebat pe tata dacă îmi permite să continuăm în regim de performanță, tata a răspuns că nu are cum să hotărască el pentru viața mea, iar eu am optat pentru orele obișnuite, renunțând la cursul intensiv.
– Asupra personalității dumneavoastră și-a pus amprenta și faptul că proveneați dintr-o familie de distinși intelectuali.
– Am avut șansa să mă nasc într-o casă plină de cărți, în care se făcea muzică, se spuneau povești, veneau oameni interesanți, tata era avocat, fiind stagiarul celebrului Valer Pop, iar mama era profesor de istorie și de istoria
artelor. Dar, trebuie să recunosc, am fost un copil răsfățat de dragostea familiei mele de Mureșeni și Triteni din mijlocul Transilvaniei. Bunicii, unchii, mătușile, verii și verișoarele, părinții mei și sora mea ne întâlneam cu imensă bucurie la toate sărbătorile din calendarul creștin și ne bucuram să fim împreună. Cred că pentru mine au contat enorm anii aceștia, de viață într-o familie mare, pentru care vacanțele erau povești minunate, cu ieșiri în natură, care mi-au rămas în minte și în suflet. Am continuat să trăiesc și să retrăiesc asemenea clipe, elevă fiind, studentă și apoi în turneele pe care am avut șansa să le fac datoriă meseriei.
– O decizie importantă în devenirea dumneavoastră ca actriță a avut-o participarea la concursul de la Teatrul Nottara.
– Da, după absolvirea Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică am plecat cu toată promoția la Piatra Neamț, unde am înființat secția de Teatru. După un an am plecat la Cluj, unde directorul Teatrului Național ne-a angajat. Examenul de producție de la Studioul Cassandra, inaugurat tot de promoția noastră, clasa profesoarei Irina Răchițeanu , a fost „Unchiul Vania“ de Cehov.; eu eram Sonia. Decizia de a participa la concursul de la Teatrul Nottara am luat-o de comun acord cu bărbatul meu Ion Miclea. Noul director, Horia Lovinescu, voia să aducă oameni mai tineri și talentați; am intrat alături de Gilda Marinescu, Anda Caropol, Ștefan Iordache, Alexandru Repan, Emil Hossu și a fost o perioadă minunată a celor 20 și ceva de ani în care Horia Lovinescu a condus, cu gust, înțelepciune, farmec și succes, teatrul de pe bulevardul Magheru. Îi datorez mult, foarte mult lui Horia Lovinescu; am jucat în toate piesele lui care s-au pus în scenă la Nottara: EI în “Arcadia ego“, în care jucam rolul principal feminin, piesă cu care am făcut turnee de mare succes la Köln, Paris, Lisabona, Praga, Brno, Budapesta, Vesprem. Am jucat în “Ultima cursă“, împărțind spectacolele cu Marga Barbu; în “Noaptea umbrelor”, “Negru și Roșu”, “Al patrulea anotimp”. Câteva există în înregistrările video făcute de bărbatul meu.
– Este imposibil să enumerăm toate piesele în care ați jucat.
– În circa 100 de piese la teatru pe scenă, la teatru TV, cam 12, 15 filme, la Radio, la Teatrul radiofonic, multe înregistrări s-au tras și pe discuri Electrecord. La Sala Radio am participat la spectacole Eminescu, Blaga, poezie românească, germană, maghiară; pe scena Ateneului Român, la Cercul Militar, la Casa Scriitorilor, la Clubul Diplomatic, la Ministerul de Externe, la Casa Americii Latine, Muzeul Satului, mi-a plăcut întotdeauna să mă întâlnesc cu oameni interesanți.
– Rolul preferat? Cam bănuiesc răspunsul!
– Cred că vă referiți la rolul soției Viorica din “Micul Infern“ de Mircea Ștefănescu, pe care l-am jucat cu săli arhipline de aproape 700 de ori, timp de 20 de ani, împreună cu fenomenul naturii Silvia Dumitrescu Timică, pe scenă până la vârsta de 92 de ani, și cu Ion Dichiseanu, Ștefan Radoff, Ion Siminie, Dorin Moga, Emilia Besoiu. Am jucat în “Ondine“ de Giraudoux la Teatrul Național din Cluj în regia Marietei Sadova, directorul teatrului fiind Vlad Mugur; la Nottara am jucat Stana după Ion Agârbiceanu, Ranevskaia în “Livada de vișini“ de Cehov cu George Constantin și Alexandru Repan, în “Floarea de cactus“ de
Barillet și Gredy, cu George Constantin, Desdemona cu Ion Dichiseanu – Othelo și multe, multe altele.
– Ați avut și liniștea sufletească necesară pentru a vă putea concentra asupra activității intense și diverse și datorită unei căsnicii fericite, plină de dragoste.
– În meseria noastră, atât de des bârfită, este foarte important să iubești, să fii iubit și să ai norocul să trăiești împreună cu omul pe care îl iubești. Eu am avut norocul acesta un șir lung de ani, cei mai frumoși din viața mea.
– Ați fost soția unei mari vedete, Ion Miclea, cel care reușea să obțină efecte cu totul speciale, cu ajutorul aparatului de fotografiat.
– Da, și-a făcut meseria cu pasiune. Ioan Grigorescu l-a numit “omul cu ochi de vrăjitor“, am fost bucuroasă în martie 2004 când am reușit – cu sprijinul doamnei director general Carmen Florian-Păsculescu – să fac o “Retrospectivă Ion Miclea“ la Muzeul Național Cotroceni. L-a ajutat mult faptul că era inginer chimist, își făcea soluțiile de unul singur, încercând tot felul de combinații, a făcut o specializare la AGFA – era un perfect vorbitor de limba germană, având ca și mine o bunică nemțoaică.
– Ați oferit Atelierul soțului dumneavoastră Universității de Artă Teatrală și Cinematografică.
Sper că tinerii pasionați de fotografie își vor exersa talentele pe aparatele pe care bărbatul meu a lucrat în ultimii ani, aș fi bucuroasă dacă acest atelier i-ar ajuta în meseria pentru care se pregătesc.
– Albumul “Brâncuși la Târgu Jiu“, semnat de Ion
Miclea, este o realizare valoroasă.
– Da, în afară de operele brâncușiene, albumul cuprinde
și un plan al Monumentului Eroilor, gândit de Brâncuși la Târgu Jiu pe axa Jiului, a Mesei Tăcerii, Aleii Scaunelor, a Porții Sărutului, a Catedralei și a Coloanei Infinite, plan desenat de sculptorul Ciucă, fratele mamei soțului meu, pe care l-am văzut în anul 1977 la New York, cu ocazia Zilei Naționale a României, eu făcând parte din delegația care a participat la sărbătoarea națională a românilor pe pământ american.
– Un alt punct forte al dumneavoastră a fost și faptul că ați cunoscut la perfecție limba franceză, care este limba culturii și care astăzi este din păcate, foarte puțin cunoscută de tineret, deși suntem țară francofonă.
– Știu foarte bine limba franceză, am jucat în Franța împreună cu Ion Lucian într-un spectacol coupé Louis Calaferte, făcut de un regizor francez, Fabrice Lehoux. Am avut, de asemenea, multe colaborări cu Institutul Francez din București, printre care spectacolul “Les Aigles rampent á la recherche de Victor Hugo“ – premiat la Festivalul de la Avignon (1985), cunosc și germana, datorită bunicii mele (sora mea este una din cele mai bune profesoare de germană din Cluj), vorbesc bine limba rusă și mă descurc în limba maghiară. În turneele din Transilvania, acest fapt a fost în folosul colegilor mei, unii vânzători nevrând să vorbească decât maghiara.
– Și la capitolul “Turnee în străinătate“ ați avut împliniri.
– Începând din anul 1972, în Europa, în America de Nord și de Sud, în 1995 la Paris, la Centenarul Blaga, cu un recital bilingv la Centrul Cultural Român, în anul 2003 la Paris (recital în limba franceză) alături de Constantin Codrescu, iar anul acesta (2006) la Budapesta, un recital Eminescu alături de doi dintre studenții mei de la Facultatea de Teatru a Universității Spiru Haret – Ina Rusei și Cătălin Mihai.
– Am avut ocazia să vă ascult, în noiembrie 2003 la Casa de Cultură a Comunității Evreiești din București, citind pasaje din minunata “Cântarea Cântărilor“ (Sar Hisirim) de Solomon, am mai auzit-o și cu alte ocazii, însă niciodată nu m-a impresionat atât de mult ca atunci:
interpretarea, fundalul muzical discret ales, Telemann –
flaut.
– A fost o seară de mare succes, cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani ai poetului Radu Cârneci, partenerul meu fiind George Motoi, prieten vechi. Cu el am făcut și spectacolul radiofonic al scrisorilor dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, regia Pușa Roth și Costin Tuchilă, muzica Laurențiu Profeta, interpretă Mirela Zafiri.
– Aceste momente de înălțare sufletească au rămas înregistrate? Ar fi o mare pierdere, dacă nu!
– Ele există în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române – acest tezaur al culturii noastre.
– Actualmente, aveți participări la festivaluri, precum cel de la Lancrăm, “Lucian Blaga“ (unde în 1993 ați primit Premiul Fundației Blaga) și în 1995 Premiul pentru Participare Excepțională, iar de curând, în luna decembrie 2005, ați prezentat la Opera Română, împreună cu Ilinca Tomoroveanu, spectacolul omagial “Pompeiu Hărășteanu și invitații săi“, și sunteți și Decan al Facultății de Teatru și profesor la Universitatea Spiru Haret – din anul 2002.
– M-a pasionat și cariera didactică, am început-o, ca preparator al profesoarei mele Sandina Stan, în anul 1965,
vrând ca, prin această activitate, tinerii dornici să devină slujitori ai scenei să conștientizeze importanța pe care o are felul în care rostesc cuvintele și felul în care trebuie să exercite această meserie fascinantă și atât de acaparatoare, unde performanța este aproape obligatorie.
– De altfel, teza dumneavoastră de doctorat a avut ca temă “Rolul cuvântului în realizarea imaginii scenice – orice glas ascultă glas“, un vers al lui Lucian Blaga. Nu e de mirare că degajați în jurul dumneavoastră o senzație de liniște sufletească și echilibru, explicabil pentru cine vă pășește pragul casei, unde simți că te afli într-un loc benefic, care parcă te învăluie cu căldură și-ți insuflă siguranță, unde fiecare obiect e deosebit, își are locul lui bine ales, iar plantele luxuriante, în special acel conifer, araucaria, dau o notă exotică aerului pe care îl respiri, părând încărcat de miresme.
– Casa noastră a fost de-a lungul anilor refugiul nostru. “Acasa“ noastră, era locul unde abia așteptam să ajungem, curat, armonios, cu flori, cu plante rare, cu obiecte ce ne aminteau călătoriile, turneele și atmosfera din casele părinților și bunicilor noștri. Bărbatul meu, Ion Miclea, era cel care făcea totul acasă. Era minunat să lucrăm împreună la înfrumusețarea balconului, a interiorului nostru. Muzica ne însoțea ceasurile de repetiție, de muncă și asta știam că le priește și plantelor noastre prietene. Și astăzi, casa mea e “casa noastră“, unde mă simt ocrotită și apărată.



„ECART“ nr.355/23 februauarie 2006