Imprevizibilul triumf...

În septembrie 1993 la Philadephia, în Statele Unite murea, în urma unui accident banal o scriitoare bătrână și celebră din emigrația rusă, Nina Berberova. Născută în 1901 dintr-o familie bogată, cu dublă ascendență, rusească și armeană, părăsise Rusia la douăzeci și doi de ani împreună cu poetul Vladislav Kodasevici, spre a evita persecuțiile la care erau supuși mai toți intelectualii după revoluție. Cuplul se stabilise mai întâi la Berlin, dar apoi hoinărise timp de trei ani prin toată Europa, pentru a se fixa în cele din urmă la Paris. După despărțirea de Kodasevici în 1932 (mort în 1939), Nina Berberova a mai stat în Franța până în 1950. A emigrat în acel an în Statele Unite, fără să cunoască engleza, doar cu o viză temporară și cu, drept avere, cincizeci de dolari. În perioada "pariziană", publicase romane și nuvele într-o revistă a emigrației ruse.
În Statele Unite, a urmat traseul tipic al unui imigrant care pornea de la nimic. "Șapte ani, șapte profesii", va nota ea în memoriile ei intitulate Sublinierile îmi aparțin. "Unele au fost ciudate, altele foarte banale, altele în sfârșit m-au obligat să muncesc greu, astfel încât seara nu mai aveam puterea să citesc nici ziare, nici romane".
Deprimată, în primul an, a vrut chiar să se apuce de cerșit. S-a trezit însă repede. A devenit activă în comitetul redacțional al unei publicații rusești, Punțile (Mosti) unde a publicat eseuri despre Nabokov, Gorki, Schliemann și, în 1954, s-a căsătorit cu pianistul George Koșevitschi, obținând astfel și viza de rezidență permanentă. Peste câțiva ani a reușit chiar să-și facă o scurtă carieră universitară ca profesoară de rusă, la Yale și la Princeton University, carieră care a durat până la pensionarea din 1971.
Foarte târziu, în destinul lipsit de relief al scriitoarei de acum octogenară - care între timp își publicase în engleză și-n rusă memoriile - s-a produs însă o schimbare fundamentală. Prin intermediul traducătoarei Lydia Schweitzer, Hubert Nyssen, directorul editorial de la Actes Sud descoperă romanele și nuvelele publicate de Nina Berberova în Franța, în anii '30 și '40. Entuziasmat, editorul francez se grăbește să obțină drepturile internaționale pentru toate scrierile ei, publică în 1985 Acompaniatorea și apoi, an după an, celelalte scrieri, nu doar în franceză - în Franța cărțile ei devenind, toate, best-sellers-uri - ci și în alte peste douăzeci de limbi (în românește au apărut la Humanitas Afacerea Kravcenko și Doamnele din Sankt-Petersburg, în 2005 și 2006). Celebră și împăcată cu Rusia, "bătrâna doamnă" va vizita în 1989, ca urmare a unei invitații oficiale, țara pe care o părăsise în urma cu peste 65 de ani...
Literatura Ninei Berberova este debitoare marii tradiții literare rusești de la Gogol la Dostoievski. Dealfel Acompaniatoarea, micul roman servind (alături de memorii) drept captatio benevolentiae pentru toată opera scriitoarei, are o factură dostoievskiană à rebours. Este o dramă simplă, povestită cu naturalețe din interiorul unui personaj care, privit din afară, ar avea toată încărcătura de imprevizibil și de exaltare comună marilor personaje dostoievskiene.
Dar dincolo de romane și nuvele, sunt exemplare la Nina Berberova paginile din Sublinierile îmi aparțin. Ele alcătuiesc de fapt un roman complex în care ne întâlnim cu unul dintre evenimentele fondatoare ale complicatului secol XX - Revoluția bolșevică - și cu urmările sale asupra intelectualității rusești și europene într-o perioadă dramatică și înșelătoare pentru o mare parte a elitelor occidentale.
*
Mesajele oficiale, propagandistice care veneau din Rusia anilor '20 și chiar de mai târziu se bucurau, printr-o tragică dar probabil foarte omenească eroare, de mult mai mult credit decât mărturiile emigranților ruși. Memoriile Ninei Berberova surprind această singurătate fundamentală a emigrației ruse, predicatoare în pustiu, incapabilă să transmită Occidentului mesajul pe care-l deținea. Dar era oare vorba de o incapacitate de comunicare a "intelighenției" ruse, sau de un refuz/o incapacitate a Occidentului de a înțelege ce i se comunica?
Paginile din Sublinierile îmi aparțin sunt pline de portrete sensibile, de evocări, de reflexii pasionate nu atât originale, cât adecvate contextului, de observații precise și tăioase - dar totul se petrece, indiferent că e vorba de Rusia, Germania sau Franța, într-o lume exclusiv rusească. Parisul se compune, s-ar zice, din instituții, parcuri, bulevarde, cinematografe, restaurante, cafenele etc. franțuzești și o populație de emigranți ruși. Scriitorii, și în general intelectualii ruși, se întâlnesc numai ei între ei, plâng trecutul și dispariția Rusiei adevărate sau a ceea ce crede fiecare că a fost Rusia adevărată; unii (Gorki, Alexei Tolstoi) vor să se întoarcă în țară și se pregătesc pentru asta, alții nu, chiar dacă detestă Occidentul. Cei mai mulți, și memorialista însăși, trăiesc materialicește strâmtorați într-un soi de cocon cultural confortabil, își citesc unii altora ce scriu, își dedică poezii, se entuziasmează și se gratulează reciproc pentru reușitele lor literare, își comunică ultimele știri din țară și strânși câte trei, câte patru în fața ceaiului tradițional discută numai subiecte rusești. Relațiile lor cu lumea exterioară pendulează în jurul unei teme unice, acaparatoare: ce se întâmplă în Rusia.
După al doilea război mondial, datele problemei se schimbă. Compatrioții Ninei Berberova au murit, au îmbătrânit, au încercat să se reconcilieze cu un regim ce pare de acum indestructibil ori au emigrat în Statele Unite, și pentru prima dată memorialista, în pofida spiritului ei deschis și pro-occidental, și cu toată gratitudinea mărturisită pentru cultura franceză, are sentimentul unei singurătăți ireparabile. Când mediul rusesc din jurul ei a dispărut, ea simte că nimic nu o reține în Franța, chiar după aproape treizeci de ani de viață pariziană: "Trăiam singură, fără invitați la masă, fără sărbători, fără zile de lucru, fără duminici și aproape fără cărți. Ceilalți fuseseră eliberați, reveniseră la casele lor și reîncepuseră să trăiască. Pentru mine nu exista nici o întoarcere". Iar când se gândește la bibliotecile pariziene unde ar putea să-și petreacă prea multul timp liber, prima care-i vine în minte - și a cărei dispariție o deplânge - este tot o bibliotecă rusească, biblioteca Turgheniev. Va îmblânzi această singurătate printr-o nouă emigrare în Statele Unite, într-un efort de a regăsi în America societatea rusească dispărută în Europa.
Să sugereze oare viețile celor pe care-i evocă Nina Berberova și alături de ele, propria-i experiență, o inapetență și o inaptitudine pentru adapatare, pentru integrare și în cele din urmă un refuz categoric al aculturației? De-ar fi așa, această inaptitudine e o valoare sau un defect? E semnul unui atașament profund față de țara natală, indicele unei structuri adânci, conservatoare și pozitive, al unui caracter puternic, sau dimpotrivă, dovada unei empatii deficiente, a unei incapacități de depășire a valorilor naționale și, în ultima instanță, o infirmitate, o slăbiciune și un teren potrivit pentru cultivarea șovinismului? Probabil că verdictul depinde de punctul în care ne situează experiența proprie. Putem avea între Kundera și Soljenițin, cu o egală îndreptățire, fiecare preferințele noastre, dar revenind la mesajul pe care emigrația rusă trebuia să-l transmită Occidentului în perioada dintre cele două războaie, se poate presupune că una dintre cauzele pentru care el nu a fost credibil a fost și această izolare ce va fi părut multor intelectuali francezi de stânga, trufașă, încărcată de culpabilitate, așadar involuntar conformă cu imaginea lansată de propaganda populistă bolșevică.
Dar bile negre există și de partea cealaltă. Nina Berberova povestește relativ amănunțit și în Sublinierile îmi aparțin despre "afacerea Kravcenko", subiectul cărții cu același titlu, publicată în 2005 și în românește. Kravcenko era un diplomat sovietic care în plin război, în 1943, a hotărât să rămână în Statele Unite. Acolo a scris celebra carte, tradusă în numeroase limbi, Am ales libertatea unde denunța existența lagărelor sovietice. Diplomatul rus nu numai că nu a fost crezut, dar împotriva lui, Lettres françaises a montat o adevărată campanie de defăimare. După război, în 1949, Kravcenco s-a apărat de acuzațiile de fascist și simpatizant hitlerist în cadrul unui proces foarte mediatizat. Dezvăluirile lui au fost însă bagatelizate cu mărturii false venite din partea unor personalități ilustre și venerabile. Or în 1962 când a apărut - în Rusia! - și apoi în franțuzește cartea acuzatoare a lui Soljenițin, O zi din viața lui Ivan Denisovici, toată lumea a înțeles că fostul diplomat avusese dreptate. Nina Berberova care publicase reportaje detaliate despre desfășurarea procesului într-o revistă rusească pariziană, notează: "/.../ mă așteptam ca măcar una dintre personalitățile acestea care mințiseră sub jurământ în procesul din 1949 să reacționeze la această operă. Nici vorbă de așa ceva."
Refuzul multor intelectuali de marcă din Occident de a-și revizui imaginea edulcorată despre lumea comunistă, chiar când au avut la dispoziție informații furnizate de cei care veneau din mijlocul ei, nu s-a limitat, firește, la "afacerea Kravcenko". Iată, de exemplu, mefiența cu care au fost primite relatările despre persecutarea scriitorilor: "De sute de ori am observat fapte similare", scrie Nina Berberova. "Nenumărați scriitori din emigrație au încercat atunci să se facă auziți de către opinia publică europeană, dar n-au reușit nimic. Timp de douăzeci și cinci de ani /după 1917/ intelectualii din Europa și din America nu au crezut în realitatea persecuțiilor la care erau supuși scriitorii ruși de către partidul comunist".
Găsim în rândurile acestea unul dintre răspunsurile posibile la întrebarea virginală de mai târziu, "cum a fost posibil?" referitoare atât la ororile comuniste cât și la cele naziste...
Memoriile Ninei Berberova se termină cu o eleganță din vremuri de mult apuse: "De acum încolo trebuie să fac față necunoscutului întrucât am epuizat multiplele fațete ale existenței. Mă pregătesc să înfrunt ultima experiență ce-mi rămâne de descoperit, aceea pentru care mi-am dat deja consimțământul cu mult timp în urmă. Ea nu mă sperie pentru bunul motiv că este inevitabilă".
Când scria rândurile de mai sus, prin anii '60, memorialista nu bănuia că o așteaptă experiența celebrității și, mai ales, bucuria de a asista la prăbușirea sistemului ce o obligase să se expatrieze în urmă cu aproape șaptezeci de ani. Singurătatea ei târzie va fi fost luminată de acest mare și imprevizibil triumf.
(Din vol. Imprevizibilul triumf, Editura Institutul European, 2008)