– Doamnă Daniela Popescu, sunteți o persoană cu o energie debordantă și cu multă voință, mărturie fiind realizările dumneavoastră deosebite, fiecare necesitând zbucium și perseverență. Mi-ați povestit că aceste calități le‑ați moștenit de la tatăl dumneavoastră.
– Cred că am moștenit multe lucruri bune, dar aș mai adăuga și dorința de a construi și finaliza ceea ce s-a început. Tatăl meu, profesorul Ilie Dragomir, printre alte activități de seamă, în anul 1969 a înființat primul „Festival de Căluș“, la Slatina. În semn de continuitate și de aducere aminte, familia mea dăruiește anual un premiu unui ansamblu folcloric, participant la acest festival și care se distinge prin ținută și prin originalitate. Se caută astfel să nu se piardă extraordinarul nostru port popular, care se pare că e mai apreciat de străini decât de români. Cu mândrie, aș dori să vă fac un anunț – Călușul nostru a fost înscris în lista UNESCO a patrimoniului imaterial, împreună cu alte patruzeci de capodopere ale omenirii.
- Care este acțiunea pentru care ați depus cel mai susținut efort?
- Am avut ambiția să pun bazele „Federației Europene a Asociațiilor, Cluburilor și Centrelor UNESCO“, al cărei secretar general sunt, fiind aleasă la congresul de la Paris, cu 11 voturi din 13; în acest fel, sediul Federației este la București, adică în locul de unde este secretarul general ales; mai există o federație asiatică, una africană, deși în aceste părți ale globului nu erau atât de numeroase cluburi ca în Europa, în special în Franța. De asemenea, am înființat în anul 1994 clubul UNESCO România, împreună cu Silvia Samuilă, Felicia Meleșcanu, Dana Năstase, Mihaela Varga, Angela Similea.
– Ce sunt de fapt aceste cluburi și care a fost cauza înființării lor?
– Cluburile UNESCO sunt organizații neguvernamentale
(ONG-uri), ce funcționează în relație directă cu Organizația Națiunilor Unite pentru Știință, Educație și Cultură.
– De-a lungul anilor ați avut o participare activă la evenimentele științifice și culturale. Aproape imposibil să le enumerăm pe toate. Totuși, vă rog să amintiți câteva dintre ele.
– Printre cele mai importante: coordonator științific al Campusurilor pentru literatură, etnografie și folclor pentru tineret în 1987, 1988, 1999; coordonator executiv la „Dinu Lipatti Workshop“, care a avut loc la Festivalul Internațional „Dinu Lipatti“ în 1995; coordonator al comemorării a 125 de ani de la moartea lui Avram Iancu (Câmpeni - Alba, 1997); președinte al Comitetelor de Organizare a Seminarului Internațional „Global Approach to Drug Addicts” (Costinești, 1997) și a Seminarului de Evaluare și Asigurare a Calității Educației pre-Universitare (București, 1997); coordonator al mesei rotunde „Condiția femeii între statutul său de jure și de facto” – București (1999), cu participarea țărilor din Europa de Sud-Est; membru al juriului Concursului de Muzică „Ion Perlea”, Slobozia (2000) și inițiatorul înființării Centrului Cultural „Ion Perlea” din același oraș; participare la comemorarea scriitoarei Iulia Hașdeu, Câmpina (2003).
De asemenea, am reprezentat România la diferite manifestări internaționale: în Polonia (1997 și 1998), Anglia (1998), Italia (1998), China (1999), Austria (2002), Franța (2000, 2001– prezent), Canada (2001), Portugalia (2001), Cipru (2001), Spania (2002), Maroc (2002).
- Și activitatea dumneavoastră publicistică este de invidiat, atât în România, cât și în alte țări.
- Da, am publicat mult în perioada 1991-1994, când am funcționat ca instructor pentru problemele tineretului în cadrul Muzeului Național Cotroceni, iar din 1994 și până în prezent, ca expert al Comisiei UNESCO - România.
- Desigur, o activitate atât de intensă a fost răsplătită cu diverse premii.
- În România, Medalia „Dinu Lipatti“-1998; Medalia pentru organizarea seminarului asupra drogurilor-1997; Medalia de Onoare pentru merite speciale în promovarea și susținerea păcii și înțelegerii între religiile din România- 1997 și cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, iar în Grecia „Medalia Clubului UNESCO“.
- În prezent îl urmați pe soțul dumneavoastră în misiunea diplomatică la Paris.
- Da.
– În formarea dumneavoastra profesională au contribuit și bursele de studiu obținute.
– În timpul studenției, am beneficiat de o bursă, în anul 1981, la Școala de vară organizată de Universitatea „Friedrich Schiller“ din orasul Jena (Germania). Aș mai adăuga pe cea primită, în 2000, din partea Seminarului de la Salzburg (Austria), unde am discutat cu importante personalități politice ale lumii tema „Paradox European: integrare sau dezintegrare”. Iar, în 2004, am fost stagiar la Consiliul Europei la Strasbourg (Franța), în calitate de Secretar General al Federației Europene a Cluburilor UNESCO.
– În aceeași perioadă, în 2004, v-ați susținut doctoratul la Facultatea de Istorie, Filosofie și Geografie a Universității din Craiova. Ce subiect ați abordat ?
– Titlul disertației a fost „Istoricul Mișcării Feministe în România, personalități politico-culturale feminine la sfârșitul secolului al XX– lea și privire de ansamblu a mișcării feministe contemporane”. Am pornit de la următoarea idee: dacă ne întoarcem privirea spre ce a fost, vom putea contura anii ce vin. Așa că mi-am îndreptat ochii spre viitor, cercetând trecutul apropiat. Contrazicând preceptul conform căruia doar persoanele în poziții de reprezentare guvernamentală, de autoritate publică sau din partide fac politică, femeile manifestă un activism politic dincolo de „politica oficială“, oferită de structurile vizibile ale statului democratic (partide, Parlament, Consilii Județene, Consilii Locale etc).
Femeile tind să exceleze în domeniul activismului politic invizibil, la nivelul unor domenii care le-au fost, de la începuturile afirmării lor publice, specifice: educație, sănătate, servicii sociale. Femeile din România contemporană se plasează în situația de a suplini o serie de servicii sociale scumpe și de a le oferi gratuit. Ele își suplimentează astfel munca plătită, cu alte munci gratuite, necontabilizate: educația copiilor, îngrijirea bolnavilor sau a bătrânilor etc. Pe de altă parte, cea mai mare parte a muncii în organizații neguvernamentale, care au o activitate de substanță în România, se atribuie tot femeilor. Aici se înscriu atât cele care se ocupă de activități de caritate, cât și de probleme de apărare a drepturilor diferitelor categorii sociale.
Dacă se acordă politicii înțelesul, în sens larg, de contribuție la realizarea binelui public, toate activitățile preluate masiv de către femei în sfera privată reprezintă o activitate politică. Iar, uneori, se dovedește mai substanțială decât politica oficială, formală, datorită contribuției ei la obținerea binelui public. În timp ce bărbații domină politica oficială, femeile stăpânesc politica „neoficială“, invizibilă, cu recunoaștere socială redusă, manifestată inclusiv în spațiul privat, dar cu consecințe semnificative în spațiul public. De aceea, nivelul politic continuă să fie un domeniu, dacă nu exclusiv, cel puțin preponderent masculin.
– Doamnă Daniela Popescu, există vreun lucru care vă îngrijorează sau vă neliniștește în activitatea dumneavoastră?
– Întotdeauna există semne de întrebare sau de nemulțumire în activitatea depusă. A trecut mai mult de o jumătate de secol, de când marea intelectualitate a lumii a semnat aderarea la UNESCO și la înaltele idealuri de solidaritate. Pacea, simbolul organizației noastre, va fi posibilă numai dacă este dorită, încurajată, cultivată zi de zi. Așa cum afirma ilustrul diplomat Nicolae Titulescu: „înțelegem să ne asumăm destinul nu ca pe o fatalitate, ci ca pe o provocare, pentru că destinul nu este o scuză a celor slabi, ci o strădanie a celor puternici”. Cred, și sper că inteligența aliată cu rațiunea și toleranța ne îngăduie să apropiem viitorul.
– Vă doresc să duceți la bun sfârșit, cu același entuziasm, tot ce vă propuneți, fiind un exemplu de dăruire pentru promovarea valorilor noastre naționale.


„Cronica Fundațiilor“ nr. 28/2005