– Am citit volumul „Destăinuiri” pe care mi l-ați oferit, scris cu vervă și mult umor – aveți un real talent de scriitoare. Care au fost împrejurările ce v-au determinat să așterneți pe hârtie viața dumneavoastră și ce tiraj a avut cartea?
– Tirajul a fost de 2500 de exemplare, bineînțeles insuficient. Sper să se mai reediteze, deși au apărut trei ediții. După moartea mamei mele în decembrie 1996, făcând rânduială printre lucrurile ei, am dat de o punguță conținând ștampila lui tata de avocat, precum și creioanele lui păstrate de către mama, timp de 21 de ani: am dus creioanele la biserică să fie folosite de credincioși pentru acatiste. De atunci, parcă cineva mi-a poruncit să încep să scriu. Cine o poate cunoaște mai bine pe Carmen Stănescu? Cei care mă cunosc foarte bine, nu pot să-mi știe gândurile – ne descoperim cu fiecare gând al nostru și, încetul cu încetul, aflăm adevărata noastră față, pe care o ascundem celorlalți și o păstrăm numai pentru noi. Adevărul supără când nu e de laudă și m-am surprins de nenumărate ori spunând altceva decât gândeam, numai pentru a face plăcere interlocutorului. De aceea, voit am dat deoparte lucrurile neplăcute, ce mi s-au întâmplat, amintindu-mi cele bune și frumoase.
– Ați avut noroc de părinți care nu au nutrit prejudecăți față de „meseria“ de actor și v-au încurajat să vă urmați vocația.
– Tata mă adora și când am început să plâng că eu vreau pe scenă și nu mai merg la școală – idee care îmi venise după ce văzusem câteva sublime spectacole la Teatrul Național –, mi-a promis că la încheierea școlii, asta voi face – teatru. Așa s-a întâmplat. De altfel, părinții mei, amatori de muzică și dans, luau mereu premii (la dans) pe la balurile de la Cercul Militar, unde erau nelipsiți.
– Din Dicționarul „Mondo Femina – femei române“ de dr. Mioara Mincu și Elena Mironescu, am aflat că între anii 1949–1954 ați fost campioană națională la tir.
– Am practicat nu numai tir, ci și volei, natație, alpinism. Un timp, poligonul devenise pentru mine o a doua scenă, ambiția și emoțiile fiind asemănătoare cu acelea din teatru.
– Când a început să se manifeste dorința de a vă exterioriza
prin grai și gestică?
– Pe la vârsta de 4 anișori am început să vorbesc singură, imitându-le pe prietenele mamei și luând ca parteneri mobilele și pereții. Eram foarte inspirată și inventam subiecte, drame, pe obrăjori chiar îmi șiroiau lacrimi. Probabil, de atunci, se anunța viitoarea artistă.
– Dar primele apariții pe scenă?
– Am jucat în sala Liceului Sfântul Sava și în Sala Studio din Piața Amzei, unde Teatrul Național își desfășura activitatea în urma distrugerii frumosului său edificiu. Apoi, chiar din primul an de conservator, am interpretat în „Frații Karamazov“ un rol încredințat, de către Marioara Voiculescu, profesoara mea. În cronica semnată Virgil Stoenescu – faimosul gazetar scria: „O actriță mare la orizont. Primul an de Conservator, considerat „de mare încercare“, ea l-a sărit dintr-o dată în anul de consacrare”. În urma acestui succes, am participat la Concursul organizat de Teatrul Național, în toamna aceluiași an, 1945, primul rol fiind Ileana Cosânzeana din basmul „Înșir-te mărgărite“ de Victor Eftimiu. După aceea, m-au distribuit în „Madona“, „Despot Vodă“ și „Madame Sans-Gêne “. Au urmat multe roluri și cronici elogioase, dar cea care mi-a rămas la inimă îi aparține lui Fănuș Neagu (pe atunci director al Teatrului Național).
„Doamna Carmen Stănescu este frumoasa Regină a Teatrului Național, care umple legenda cu legendă… Doamna Carmen, acolo, sub boltă, continuând fantasme ale adevărului niciodată găsit, dumneavoastră sunteți și veți fi steaua magică a tuturor amăgirilor, actrița care ne duce dincolo, dincolo de noi și în aproapele ființei și al îngerilor ce ne păzesc”.
– Talentul cu care vă dăruiți publicului în toate spectacolele, precum și puternica dumneavoastră personalitate, transformă fiecare rol abordat într-un regal. Îmi permit însă să optez pentru rolul Alienor din „Leul în iarnă“ de James Goldman (regizor Petre Bokor), în care domnia voastră străluciți, meritând pe drept titlul de „star“. Dintre atâtea roluri, ridicate la rangul de creație, care v-a fost cel mai apropiat de suflet?
– Personajul Lidia Vasilievna din „Comedie de modă veche” de Alexei Arbuzov. Regizorul Mihai Berechet, care îmi cunoștea resursele, mi-a dat posibilitatea de a interpreta și dramă, și comedie în același spectacol, și să trec prin toată gama de sentimente, de la bună dispoziție la amărăciune. Un alt personaj drag rămâne, desigur, și Alienor de Aguitania (din „Leul în iarnă“), pentru noblețea de care dă dovadă.
– Știu că nu lăsați niciodată fetele de la salonul de coafură al teatrului să vă aranjeze părul și o faceți singură.
– Am avut din copilărie pasiunea și talentul de a coafa, pieptăna și tunde. Îmi aduc aminte de o păpușică nu prea frumoasă, dar cu un păr bogat blond, pe care toată ziua îl coafam cu fierul încins pe plită. Când am crescut, am devenit frizerul casei; o tundeam pe mama, acum îl tund pe Damian.
– De foarte mulți ani îl aveți alături pe Damian Crâșmaru. Cum v-ați cunoscut?
– Am norocul să am lângă mine un om inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea copilărească, m-a iubit ca pe un copil, așa cum sunt eu, cu exploziile mele jucăușe, ce l-au încântat și l-am atras în sfera de basm a vieții mele. Dar și eu am avut nevoie de o minte sclipitoare precum a lui, mi-a îmbogățit și completat viața de copil nebun. I-am dăruit din viața mea și am primit din a lui, fiecare oferindu‑i celuilalt ce a avut mai de preț. Un noroc pentru amândoi – suntem tovarăși de viață, cu aceeași meserie și același loc de muncă. Ne plac aceiași oameni, care nu trăiesc degeaba, îi îmbogățesc pe semeni cu realizările lor, răspândind în jur numai frumosul și binele. Ne-am cunoscut cu mulți ani în urmă, în 1955, când Direcția Teatrului Național i-a cerut să intre până seara în rolul principal – Don Manuel – din spectacolul „Doamna nevăzută“ de Calderon de la Barca, pentru a înlocui un actor bolnav.
– Vă rog, o premieră din ultima stagiune?
– „Egoistul” de Jean Anouilh, împreună cu Radu Beligan, care a lucrat și regia spectacolului – mai joacă Damian Crâșmaru, Mihai Niculescu, Mihai Fotino. De asemenea, s-au filmat câteva piese, cum ar fi: „Menajeria de sticlă“ de Tennessee Williams, „Locomotiva“ de André Roussin, „Părinții teribili“ de Jean Cocteau, iar pentru toamna lui 2005, am promisiunea Televiziunii Naționale să înregistrez extraordinarul spectacol „Leul în iarnă“.
– Care este rolul pe care ați fi dorit să-l interpretați?
– „Madame Sans-Gêne“ de Victorien Sardou, în care am apărut într-un rol mic, în primul meu an de teatru, interpreta principală fiind Marioara Zimniceanu. Am rămas cu această dorință, pe care am purtat-o ani de zile: de a fi demnă urmașă în „Madame Sans-Gêne“. Din păcate, regizorul Mihai Berechet, care dorea să facă din spectacol un „musical“, știindu-mă capabilă să cânt și să dansez, nu s-a înțeles cu directorul de atunci, Zaharia Stancu, și s-a renunțat la montarea respectivei piese. Tot așa, Zaharia Stancu l-a refuzat pe marele Sică Alexandrescu, în mometul acela director al Teatrului din Brașov și care ar fi vrut să mă invite să joc acolo acest rol. Tot el nu a vrut să mă dea, promițându-mi că îl voi face la Naționalul bucureștean. N-a fost să fie așa și am rămas cu visul neîmplinit.
– Vă doresc să rămâneți mereu aceeași entuziastă, care caută să vadă numai părțile frumoase ale vieții și ale oamenilor din visuri. Voi încheia cu un citat din cartea amintită: „În meseria mea am fost o chinuită încă din prima clipă a pătrunderii mele în pârjolul teatrului. M-a ars și am ars odată cu acest foc, mărindu-i vâlvătaia. Toți cei care se încumetă să se arunce în acest iad adorabil și adorat se prefac până la urmă în aburul ce plutește pe vecie în acest iubit locaș de tortură, care e Teatrul.“

„Plai străbun“ nr.1/2005