Doamnă Vulpescu, v-am citit toate cărțile și mă simt privilegiată față de alți mulți admiratori, care cunosc, probabil, numai „Arta conversației“, volum cu un tiraj mai mare, dar, după părerea mea, insuficient.
– Primul tiraj, cel din 1980, de la „Cartea Românească”, a beneficiat, spre norocul meu, de 50.000 exemplare. Astăzi, asemenea tiraj pare un element de vis. Tirajul m-a adus la cunoștința publicului. Prima mea carte, ”ș.a.m.d.”, avusese 7.500 de exemplare, iar „Rămas-bun”, o carte la care țin
foarte mult și pe care, din punct de vedere literar, o consider mult peste „Arta conversației”, a fost editată în 1975, numai în 2.500 de exemplare. Deși după 1989 acest „Rămas-bun”, sub titlul inițial dat de mine, „Rămas-bun casei părintești”, s-a reeditat la “Tempus” din Ploiești, multă lume crede că n-am scris decât o singură carte: „Arta conversației“. Până acum am publicat 7 cărți, dar, după cum se vede, sistemul etichetelor funcționează cu egal succes în toate domeniile.
– Vorbind despre cărțile dumneavoastră, m-am referit și la volumul ”Candidați la fericire”, o culegere de nuvele și de 3 piese de teatru, toate având un numitor comun: amărăciunea neîmplinirilor. De altfel, așa cum ați declarat la “Piersic show”, ați simțit nevoia de-a așterne pe hârtie
revolta dumneavoastră.
– Fiecare așterne pe hârtie – dacă tot se-apucă de așa ceva – un imaginar legat și de trăirile și stările personale. Imaginarul, de multe ori, ocupă în noi mai mult spațiu decât realul, dar nu prea are obiceiul să-l ignore. Oricât ai dori să fii detașat de acțiunea scrierilor tale, și de personajele lor, cineva atent tot dibuiește partea din autor. Eu n-am fost o răsfățată a vieții.
– Consider că succesul îl datorați faptului de a folosi un limbaj direct, sincer, cu expresii neaoș românești, care sunt mult mai plastice și, de cele mai multe ori, nu au echivalent în engleză ori franceză; e păcat că românii apelează mult prea des la expresii străine.
– Limbajul unui scriitor trebuie să se potrivească mediului din care-i provin personajele. Un model de limbaj adecvat mediului descris îl aflăm în marele Caragiale. Fiecare epocă își are snobismele ei, manifestate și în limbaj. Pe vremea fanarioților, toată “lumea bună” din Principatele Române vorbea grecește. Odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la modă a ajuns franceza. Snobismul nu înseamnă apanajul unei singure epoci. În mass-media zilelor noastre, anglicismele fac ravagii. Sunt persoane care, practicându-le, își închipuie că acestea pot ține loc și de cultură. Limba, săraca, dă și ea din buric, după modelul buricelii din muzica ușoară – categoria pană.
– Reușiți să ajungeți la sufletul cititorului, el regăsindu-se în personajele dumneavoastră: Sînziana Hangan, Smaranda Hangan, Simina Dorobanțu, dr. Tudor Șerban, Daniel Șerban.
– Despărțirea de un personaj imaginar este la fel de grea ca despărțirea de un personaj real. Cred că nu numai modelul lui Balzac m-a făcut să-mi port personajele din carte-n carte, cât lipsa tăriei de cuget de-a le lăsa de izbeliște. Un scriitor se simte față de personajele sale precum o cloșcă: a clocit ouăle, a văzut puii cum ies din ele, cum cresc, cum se emancipează.
– Romanul “Sărută pământul acesta“, a cărui acțiune se petrece pe vremea lui Decebal, a necesitat, desigur, o amplă muncă de documentare.
– Am citit sârguincios numeroase materiale, deoarece, mai întâi, voiam să știu cât mai mult despre epoca în care se petrece acțiunea ei și din respect față de cititor.
„Mulți văd, puțini cunosc”, îl socotesc un principiu reprobabil în orice profesie. Un scriitor american spunea: “nimeni nu trebuie să se-aștepte să-nvețe istoria din romane”. Totuși, dacă te respecți, fără să vrei să înveți pe nimeni istorie, nici anacronisme n-ai voie să comiți. “Sărută pământul acesta” rămâne o carte la care țin mai mult decât la toate cele scrise până acum.
– Ați folosit fotografii aparținând admirabilului artist Ion Miclea.
– Albumele lui Ion Miclea, un adevărat artist și om de cultură, mi-au oferit toate elementele care decorează
Doamne, ce doamne! 161
cartea, potrivite fiecare capitolelor care o alcătuiesc. Aceste albume reprezintă un adevărat memorial închinat trecutului nostru daco-roman.
– Toate volumele dumneaoastră se bucură de o prezentare grafică deosebită, realizată cu mult rafinament și cu erudiție de domnul Romulus Vulpescu.
– Romulus Vulpescu este un împătimit de carte. Pentru el, chiar și exemplarul din cea mai ieftină ediție, trebuie să fie îngrijit frumos, fiind adeptul a ceea ce s-ar putea numi bibliofilie pentru toți. Cartea înseamnă conținut, dar și formă: un obiect pe care să-ți fie drag să-l privești, nu doar să-l citești.
– Pentru “Carnetul din port-hart”, a cărui acțiune se petrece în timpul celor două războaie mondiale, cum v-ați informat?
– Am citit cărți despre cele două războaie mondiale, jurnale ținute de combatanți ai lor, însemnări. Apoi, am folosit tot ce mi-au povestit martori ai Primului Război Mondial, martori și participanți la cel de-al doilea. Printre ei, și socrul meu, maestrul armurier Constantin Vulpescu, personaj în carte. “Carnetul din port-hart” mi-a pus mai multe probleme de informare decât “Sărută pământul acesta”. Cu cât o epocă se situează mai aproape de momentul când o evoci, cu atât primejdiile de a comite inadvertențe devin mai mari. Nemaiținând seama de existența martorilor care ți le pot semnala.
– Mi se pare semnificativ faptul că recentul roman, “Arta compromisului”, pe care eu, cel puțin, îl consider extraordinar, deși tratează perioada de după ’89, nu este deloc cunoscut, nu s-a scris și nu s-a vorbit despre el; oare ne temem atât de mult să recunoaștem adevărul?
– Să scrii despre autori, și nu despre cărți, nu este o noutate în critica literară românească. Înainte de 1989, critica noastră era împărțită în două tabere. Nu te aflai de partea nici uneia, erai ignorat de critică. “Arta compromisului” se vinde, se citește, deci își îndeplinește menirea: comunicarea. În rest, sănătate să fie! Adevărul a ajuns ultima noastră preocupare. Dacă o persoană se recunoaște în carte, să-i fie de bine. Când scriu o carte, cu și despre îngeri, atâta lume se va recunoaște ca personaj angelic, încât n-am să pot ieși din casă, de câte aripi îmi vor fâlfâi în jur.
– Regret, și asemenea mie toți admiratorii dumneavoastră,
că apăreți atât de rar la nenumăratele noastre televiziuni cu programe subculturale.
– Ce să-i faci, eu nu am nici sâni, nici buric de arătat!
– Credeți că se manifestă pericolul să se citească din ce în ce mai puțin, întrucât a apărut dependența de televizor și de computer?
– Oamenii vor simți totdeauna nevoia de-a fi numai ei, cu un partener tăcut, care-i va face să reflecteze, nefurați de imagine. Se vor sastisi de mijloacele de comunicare vizuală și se vor întoarce la farmecul netulburat al cărții. Sigur, majoritatea va rămâne roabă a minimei rezistențe. Dar se va găsi mereu acea minoritate dornică să-și analizeze stările, raportându-le la niște cărți.
– Vă mulțumesc pentru frumoasele și interesantele gânduri exprimate în acest interviu.


„Cronica Fundațiilor” nr. 18/ 2004