agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-19 | | Cornel Nistea, Ritualul bestiei sau eșuarea inevitabilă a comunismului în recluziune și crimă În data de 13 noiembrie 2009, în sala Aula Magna a Universității 1 Decembrie 1918 din Alba Iulia, romanului lui Cornel Nistea, Ritualul bestiei i s-a decernat, din partea Filialei Uniunii Scriitorilor Alba – Hunedoara premiul Cartea anului 2008. Evenimentul consfințește că în peisajul literar românesc se afirmă un roman politic anticomunist de substanță, scris într-o manieră atractivă și echilibrată, „literatură de depoziție caustică ce prezintă regimul totalitar la vârsta stalinistă”, după cum îl caracterizează Mircea Mutu în revista Tribuna. De ce bestie? De ce ritual? Fiindcă esența comunismului își are sorgintea într-o inversare a polilor, o abordare à rebours, răsturnată, pe dos, a existenței, un nihilism ce rejectează cu violență pe Tatăl a toate, principiul unic din care decurg lucrurile și ideile. Această negație discreționară ( cine nu e cu noi e împotriva noastră) creează un vid de putere absolut. Ca și cum cele două stepe argheziene s-ar suprapune, ca și cum zeii fondatori s-ar reîntoarce în pântecele haosului primordial. „Lumea s-a întors la primitivism, iar dimensiunea ei cea mai evidentă este bestialitatea”, afirmă Pompiliu Dascălu, personajul central al cărții. Rezultă logic că în locul lui Dumnezeu declarat irevocabil mort de Nietzsche, Marx, Engels și nu numai, trebuia pus altcineva și altceva, adică dictatorul comunist, supraomul, tătucul popoarelor, geniul Carpaților ș. a. ( a se vedea că n-a existat stat comunist fără dictator) și doctrina atee ce justifică dreptul unor oameni aleși de hazard de a se substitui Celui Preaînalt. Se poate deci, afirma fără tăgadă că Lenin, Stalin, Mao, Kim și lista poate continua până la Fidel Castro ori Hugo Chavez și-au însușit atribute divine și și-au exercitat puterea prin ritualuri asemenea slujbelor religioase din biserică. În privința valorilor umane, și acestora li s-au inversat polii: mila a devenit ură, iubirea aproapelui intoleranță, mântuirea prin credință supunere oarbă, fanatism doctrinar, mântuirea exterminare recluziune și crimă. Existând justificarea doctrinară că dictatorul se află „dincolo de bine și de rău”, că totul îi este permis, dă curs liber puterii sale: oprimă, condamnă și ucide fără teama de a da cuiva socoteală. Odată tipul dictatorial uman omologat de convingerile liber cugetătoare, se reproduce asemenea păpușilor matrioșka la toate nivelurile, până ajunge la cele mai de jos straturi ale societății, cărora le este fluturată pe la nas ispita puterii, cu condiția să urmeze fără crâcnire calea degradării materiale și spirituale a vieții. „Numai stârnindu-i pe proști, creându-le iluzia fericirii, îi poți domina (…) … scursurile societății avură deodată acces la putere (…) Se formă în curând o adevărată încrengătură de oameni ticăloși ce deveni în scurt timp forța de monolit a partidului.” Ritualul în oglindă este relevat încă din preambul de avocatul Lionel: comuniștii pun căminul cultural în locul bisericii, secera și ciocanul în locul icoanelor, pe dictatori și ideologi în locul sfinților și broșura de partid în locul Scripturii. Filozofia situării celor aflați la putere dincolo de bine și de rău ca dumnezei oameni nu duce cum ar fi de așteptat la ameliorarea vieții materiale și spirituale a umanității ci, dimpotrivă, la bestialitate: reflexul de a condamna fără vină și pornirea animalică de a tortura și a ucide, căci, după cum bine este știut „ființa năzuiește înainte de toate să dea frâu liber puterii sale – viața însăși fiind voință de putere”, am adăuga noi, o putere cu atribute antiumane, bazată pe principii opuse creștinismului milenar. Fără să sesizeze virtuțile oximoronice ale discursului cristic, ce afirmă și neagă concomitent, ateismul comunist face abstracție de iubirea aproapelui, exacerbează orgoliul și propovăduiește zavistia în interes personal: „ S-au lăfăit destul, au huzurit pe seama sudorii clasei muncitoare; acum au schimbat raiul cu iadul din beciurile Securității și subteranele pușcăriilor, cu munca silnică din lagăre și de la Canal… Se vor târî precum șerpii, cârtițele ori șobolanii prin subteranele astea, năpârcile!... Vor cunoaște frigul și foamea, nu vor fi lăsați să doarmă mai mult de două-trei ore pe noapte, iar în zilele de praznic, în loc de împărtășanie, vor fi siliți să-și mănânce excrementele și să-și bea urina…” spune Sorana Lepădatu, nepoatei sale Zina-Elefteria Stricatu, căreia Regionala de partid i-a dat repartiție pentru a locui într-o casă boierească plină de mobile și artefacte de neînțeles pentru nivelul cultural al divei suburbane ce urmează a condamna fără judecată pe cei ce nu aplaudă „dansul” bestiei comuniste. Noua putere instituie ca mod de existență a noii orânduiri frica, delictul de opinie și delațiunea. Tancurile sovietice defilează pe străzi, ofițerii de securitate ridică noaptea, fără motiv pe oameni din pat, poveștile despre atrocitățile din închisori și lagăre stârnesc fiori de gheață, orice părere „contra” se sancționează cu ani de închisoare, relațiile cu persoanele din statele capitaliștilor „putrezi” sunt dovezi de înaltă trădare, iar cel ce-și pârăște vecinul că ascultă „Europa liberă” primește o cartelă în plus pentru „o jumătate de pâine, 160 de grame de marmeladă, o jumătate de kg de fasole boabe, o vărzuță și, mai presus de toate, o conservă de legume made URSS…” ori o porție de „ciolan de porc cu iahnie de fasole sau rață pe varză.” Singura formă de rezistență a vieții împotriva bestiei ce ia totul și nu dă nimic în schimb este celula rebelă, disociată cu speranță și tenacitate de omul de știință Pompiliu Dascălu în textura vie a mormolocului de broască. Aceasta se dovedește indestructibilă în pofida tuturor factorilor nocivi de mediu. Ba, mai mult, pentru ca să supraviețuiască, celulele din jurul ei se sacrifică. Simbolic, fiindcă, nu-i așa, trăim, vorba lui Baudelaire, într-o pădure de simboluri, aceasta reprezintă elementul arhetipal, unic și indivizibil din care curge prin adaptare, multiplicare ori recompunere tot ce există. Sugestia lui Cornel Nistea că celula rebelă, panaceu al tuturor bolilor lumii, este de natură spirituală, componentă a Dumnezeului viu, omnipotent și ubicuu, întrupat în lucrul în sine. Este nu numai cărămida fără de care nu se poate zidi viața, dar și esența credinței ce reclădește biserica chiar și în lagărul de muncă silnică, în ciuda faptului că torționarii o dărâmă în fiecare zi. Din această perspectivă, opinia lui Mircea Mutu că soluția salvării în regimul concentraționar este credința creștină și jertfa ni se pare pe deplin justificată. O altă temă interesantă este interdicția de a ține un jurnal, de a nota obiectiv și cu onestitate faptele la care ești martor, fiindcă bestia trebuie să-și pună marca de neșters și asupra toposului spațio-temporal. Crima, tortura și recluziunea trebuie să se petreacă pe întuneric, orice amprente ale ghearelor pătate cu sânge urmând a fi radiate din memoria colectivă. De aceea cârtirile și mărturiile scrise sunt strict interzise, toposul ideal de manifestare a „epocii de aur” fiind unul lipsit de memorie, diform și ambiguu, fără principii ori valori pozitive. „Cum să țină ticălosul ăsta de om ( savantul model al lui Pompiliu Dascălu n.n.) un jurnal în vremurile noastre luminoase, un jurnal în care să împroaște cu noroi în noua ideologie, să denigreze învățătura Marilor Dascăli ai Omenirii!?”, exclamă cu mânie proletară aceeași ARLUS – istă, Sorana. Singurele scrieri permise sunt legămintele de aderare oarbă la noua orânduire ori elogiile deșănțate la adresa dictatorilor, de tipul versurilor lui A. Toma : „Adevăr, adevăr vă zic vouă:/ Da, asta-i Buna-Vestire, Noul Crez/ Întru care vă renasc și vă botez/ În numele lui Marx și Lenin și Stalin,/ Acum și-n vecii vecilor și pururi/ Amin!” Unul din principiile fundamentale ale funcționării universului transmis de Hermes Trismegistul este congruența extremelor: recele absolut este identic cu caldul absolut, in extremis ura se contopește cu dragostea, așa și în societate, fascismul și comunismul devin una prin practicarea violenței și aplicarea de politici antiumane. De altfel, numărul victimelor comunismului prin împușcare, frig extrem și epuizare fizică depășește net morții prin soluția finală de tip fascist. Concluzia e că niciodată nu-i suficient câte cărți se scriu împotriva nazismului și comunismului, aceste două orânduiri sociale fiind cele două fețe în oglindă ale bestiei, plăgile supreme, ploaia de foc și pucioasă căzută din cer peste Sodoma și Gomora. Călugării „…fură între primii jertfiți. În ritualul degradării ființei lor fu și acea înscenare a Spovedaniei, când agenții secreți se deghizară în preoți și le ascultară opiniile, după care, în locul cuminecăturii, li s-a dat să-și mănânce excrementele și să-și bea urina. Starețul mănăstirii cu hramul Schimbarea la Față, Teodosie, notase în Jurnalul său: „A sosit vremea plângerii și a scrâșnirii dinților. Iată se vinde frate pe frate, îl urăște fiul pe tată, s-a smintit lumea întru totul. Cade foc din cer peste poporul necredincios…” Semnificația subtextuală a acestui roman anticomunist programatic este că ideologia marxistă și comunismul real corodează prin pervertire și degradare nu numai mentalitățile și comportamentele, ci și structura biologică. E adevărat, în comunism, se pretinde, că oamenilor li se dă după nevoi. Dar cine stabilește nevoile fiecăruia? Aceiași dictatori hrăpăreți, însetați de putere și sânge. De aici și până la alimentația științifică e doar un singur pas: logica lui Buridan care, după ce-ncearcă să-și obișnuiască treptat măgarul să nu mănânce, se miră când constată că a murit. Dar viața ca formă supremă a naturii umane se apără prin trei constante: credința, celula rebelă ( ce presupune atât revoltă, neacceptare cât și jertfă) și dragostea. Idila ce se înfiripă între Pompiliu și Luiza e singura oază de lumină din calvarul concentraționar. Tutelată de efuziunile inimii, se consumă după tipicul ancestral al refacerii sferei arhetipale: „Căldura ei se revărsa năvalnic spre mine. Îi descopeream freamătul în fiecare mișcare ce-o făcea și-am simțit cum se stârnea bărbatul din mine. Nu puteam face nimic să-mi controlez tulburarea. Curând ne-am prăbușit pe canapea. Îmi căuta cu disperare buzele. Nu-și stăpânea deloc patosul. Ardeam amândoi asemenea unei torțe.” Genul specific al erosului nistean este abstragerea sa în spațiul estetic al muzicii, Oda bucuriei potențând comuniunea sentimentelor însă, în cele din urmă, se conformează tipicului dictat de natură, înscriindu-se firesc în coloana fără sfârșit a generațiilor. Întins în șezlongul albastru de pe terasa vilei din strada Speranței nr. 13 bis, Pompiliu se simte împlinit în sânul familiei: „Ce-mi mai pot dori la cei șaptezeci de ani ai mei decât o baie bună de lumină și să ascult simfonia lui Gabriel, ce se revarsă înspre aici de undeva din salonașul în care Luiza are invitați. Oho! oho! Nepoțica mea Losana vine năvalnică spre mine, îmi sare în brațe și mă sărută pe obraz.” „Proza lui Cornel Nistea se coagulează în jurul unor nuclee simbolice precum papagalii care preiau mecanic lozincile vremii”, aceștia fiind ecoul înregistrat pe cyberspațiul naturii. Deși în unele părți constitutive se reiau unele motive și sintagme din cărțile anterior publicate ( Papagalii mei adorați, Inocența șarpelui ș.a.), romanul are structură unitară, „povestea fiind condusă simplu, firesc (…) epilogul încheindu-l într-o manieră clasică.” Ca roman al mărturiei ( Constantin Stancu), eu-l epic rămâne omnipotent și ubicuu, textura diegetică propriu-zisă, împletindu-se adesea cu divagații diaristice și abordări eseistice în buna tradiție a literaturii „obsedantului deceniu” ( Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Ion Lăncrăjan, Nicolae Breban, Marin Preda ș.a.), dar spre deosebire de aceștia mesajul este tranșant anticomunist, contrazicând părerile critice actuale că producțiile literare ce se ocupă de perioada stalinistă nu mai prezintă interes (Eugen Negrici, Alex Ștefănescu ș.a.). Ei, tovarăși nostalgici, priviți-vă unghiile, poate mai aveți „noițe” de bestie cu care ați cenzurat, ori ați scris articole encomiaste ( s.n.). Am făcut această ultimă remarcă personală, fiindcă această scriere are și o conotație paideică, de educare, protejare, vindecare și salvare a ființei umane de furia dezlănțuită a răului. Ritualul bestiei, notează autorul său este un roman actual prin mesajul său, pentru că societatea în care viețuim este contaminată, încă, de tarele societății totalitare la care se adaugă efectele nocive ale globalizării. George Holobâcă |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate