Moto: „Cred că…, procedural, trebuia să fie altcineva, dar m-am luat după președintele Curții Constituționale” (T. Băsescu, retrâgându-se spre jilțul regal, la insistențele sufleurului Camerei Deputaților)

De Crăciunul anului 2009, necazul politic este deja resimțit, asimilat, exorcizat din viața noastră, a cetățenilor de rând. „Procedural”, după numărarea voturilor despre care poporul întreg are mari suspiciuni, „trebuia să fie altcineva” de facto et de iure! – aveți dreptate, Il Commandante… Þinând discursul în cadrul Parlamentului, Excelență, T. Băsescu, ați mai făcut o greșeală, de lectură: în loc de „experiență”, ați citit „expertiză” – care, desigur, nu poate fi „pusă în serviciul public”… Decât dacă s-ar verifica circulația și starea voturilor – chiar de către experți.

Hai s-o lăsăm baltă cu profilaxia lingvistică, pentru că la Il Commandante n-o s-o vedem. Oricum necazul manelizării ne virusează deja. Dacă și Daniela Györfi se laudă că-n Italia a făcut campanie cu manele pentru cel care a fost reales președite… Postul de televiziune Taraf era oranj…
După o anticampanie electorală, care ne-a bulversat destinele, simțim un gust „foarte amar” (vorba lui Mircea Geoană), frustrări incomparabile cu cele de până acum. Însă ni le reprimăm din timp, încercăm să uităm cât mai repede. Și președintele reales al țării ne îndeamnă, pe data de 21 decembrie, după douăzeci de ani de viață democratică, să nu mai privim înapoi cu mânie. Problema care se pune pentru anul 2010 ar fi însă dacă se pune „început bun” ori dimpotrivă, temelie proastă la edificiul „reconcilierii” naționale. După opinia majorității analiștilor politici, a oamenilor din mass-media și a politicienilor se pare că vom avea o temelie foarte șubredă. Ne vom simți, conform prognozelor economice, pe un plan înclinat al clivajului accentuat – pentru că, în astfel de condiții, compromisurile politice între toate partidele trebuie să fie dureroase, dar fără să existe numai de-o singură parte, cea a opoziției. Impunerea celui de-al patrulea guvern Boc sună cam pesimist. Unii afirmă că altă soluție nici nu exista. O altă personalitate n-ar mai garanta existența unui centru de putere. Sau de presiune, de coagulare a intereselor puterii.
S-ar tăia maioneza fără prim-ministrul Boc. Și fără doamna ministru Udrea. Și fără un Pogea. Și fără Vlădescu. Și fără un Berceanu ori un Videanu – finanțatorii anticampaniei cu „monstruleți”, care merită și ei mulțumiri și răsplată. Noul început, dorința de mai bine poate fi regăsită numai în colinde și în sloganele electorale. Conștiința oamenilor de bine din România trebuie să se obișnuiască pe viitor cu dispariția ei pe termen lung: ne întoarcem, iată, la o atmosferă încărcată, telurică, de-un pragmatism politic înfiorător. Și nu suntem obișnuiți cu așa ceva. Încă suntem tineri, ori cetățeni liberi, deși acum, din data de 6 decembrie, poate și de pe 22 noiembrie 2009 praznicul electoral s-a făcut de către unii cu bucate luate din dulapul muribundului – precum în scena prohodirii lui Costache Giurgiuveanu, încă din viață, în Enigma Otiliei de G. Călinescu –, de parcă toată libertatea Revoluției din 1989 s-ar întoarce după 2010 înapoi în timp… Iar „luminița de la capătul tunelului” s-ar scufunda în neant, trebuind să mai strângem cureaua. Până când să „strângem din dinți”?… Redutabilul psiholog Dan Goglează scrie în cartea sa din 2009: „Intenționat și planificat nu sunt sinonime, după cum nici polaritatea intențional-inconștient nu este o contradiție. Conștientul marchează liniile generale de acțiune, e mai direcțional decât intențional și trebuie lăsat liber de povara condiționărilor cotidiene. Pentru a ajunge să faci bine cuiva trebuie mai întâi să poți face bine (adică „inconștient”) lucruri de bază: vorbit, scris” („Viața ca autosugestie: o sinteză pshioterapeutică”, editura Humanitas, 2009, p. 132).
Investitura de pe data de 21 decembrie a „Exelenței Sale” – după cum i se adresa Prea Fericitul Părinte Patriarh noului reales al națiunii – s-a derulat în forul Parlamentului, unde aplaudacii nu mai încetau cu „bătăile” din pumni în pieptul lor și pe fețele noastre, ale telespectatorilor…
Gorbaciov a refuzat cu o zi mai înainte să ne mai viziteze țara, la o invitație a noastră. Serghei Nikolaevici Lazarev, dacă ar fi fost acum în România, s-ar fi bucurat nespus că are prilejul să investigheze aura luminos de stridentă și jubilarea Marelui Președinte, reales de „majoritatea” (sic!) poporului. Eu cred că Berlusconi a suportat consecințe destule, după ce a dat mâna și l-a felicitat pe acesta… Popularitatea de care se bucură în Italia i-a mutat o falcă din loc.
Diagnosticarea aurei Conducătorului țării, a aurei lui Il Commandante care a trecut cu bine peste primul cincinal, sărind excepțional de sus la cursa de o sută de metri cu obstacole, în concursul de la Paris (Madrid, Montreal, Londra etc.) poate avea și între anii 2010-2014 un rezultat negativ. Inteligența sa nu mai poate fi ignorată, în niciun fel. A ajuns să doboare și oamenii de pe stradă, după ce dărâmase chioșcurile și tarabele oboarelor – cinste lui și laudă Partidului! Despre faptul că-i foarte prezentabil, știe o lume întreagă cât șarm are, sau câtă… centură de siguranță. Spirit diplomatic – până la a face târg cu însuși Dumnezeu că-i poate ciurui pe toți teroriștii și kaghebiștii – vorba altuia din fața plutonului de căsăpire de la alt Crăciun!
Mă miră faptul că Il commandante se uită cu același zâmbet către noi, electoratul și este sigur de victorie. El este noul Gavroche al lumii întregi – urmașul sacrificiului Revoluției din decembrie 1989 de la Timișoara, București și alte locații unde erau infiltrați atâția ruși teroriști și kaghebiști… La acest fapt istoric face referire noul nostru Il Commandante când spune că i-a ciuruit pe toți… Pentru Il Commandante eu/tu pot/poți să fiu/fii o potențială victimă, dacă se mai crede în anno Domini 2009 în întoarcerea spionilor, teroriștilor, kaghebiștilor – pentru că altfel nu s-ar explica de ce îi zicea prin telefon lui Videanu că ne-a ciuruit. Eu unul, aveam atunci în ’89 numai paisprezece ani și jumătate. Abia pășisem în vârsta adolescenței, terminând primul trimestru la liceu. De ce să fiu eu kaghebist, domnule Mare Președinte reales? De ce mă ciuruiți și de la tribuna Parlamentului așa de tare, cu blândețea dumneavoastră de tată împăciuitor?
L-am adus în discuție pe S.N. Lazarev, marele șaman din Rusia. Exagerează cu inconștientul, karmele, dar în privința ultimelor noastre alegeri se pare că a avut loc un atac al câmpurilor energetice, chiar în după-amiaza zilei de Sfântul Nicolae! El făcea în cartea sa „Sistemul autoreglării câmpurilor” (editura Dharana, București, 2000) următoarele constatări: „unii oameni influențează în rău aparatura și mașinile. În prezența lor, acestea tot timpul se strică” (p. 225). Cred că se referea și la stricarea mașinii de vot luate la mâna a doua din străinătate – a urnei de vot mobile –, la răpciugarea renumăratului voturilor ei, odată cu „gripa porcină” (scuzați-mi cacofonia din acest clișeu internațional, deși flagelul denumit de el ni se pare la ora actuală mult mai neînsemnat decât „gripa spaniolă” din 1920).
Dacă ar fi fost în ajun de sărbători Lazarev în țara noastră, a tuturor posibilităților, spuneam că ar fi avut cazuri de studiu cu duiumul! Și n-ar mai fi dovedit cu diagnosticarea aurelor celor mai colorate, din Parlamentul României, de pe rândul cel mai paradisiac ori narcotic pentru națiune – unde era și Lady in red, Heidi Hudrea!
Vino, domnule Lazarev, să ne vezi acum. Cum scoatem capul în lume… Câtă frumusețe la șefia Camerii Deputaților. Ori în loja primei doamne a țării care se mândrește stând în umbra fiicei președintelui… Vino, Doamne, să vezi prestigiul Președintelui, al omului „mic de sat, mare la sfat” care se înfige să vorbească înaintea Prea Fericitului. P.F. Daniel îl gratulează adresându-s, foarte protocolar, cu apelativul „Excelența Sa” ce are efectul că vom lua pe viitor distanță față de cârmaci, exact ca pe timpul lui Miron Cristea, în 1938, deși ambasadorul României în Franța nu se numește Băsescu, cu toate că e și el pe-aproape… în ștaful guvernului Boc Junior al IV-lea (Jungle Man). Câtă grabă! Cât curaj! Câtă forță…, netemperată! Au ai noștri mândri stâlpi de societate o înălțime arhitecturală! Boc, Blaga, Băsescu – cei trei mari scriitori și poeți… care nu mai știu ce piesă vor pune în scenă, fără să le mai sufle vântu’… din cușca sufleurului Eminescu.
Vino, domnule Lazarev, mare șaman al universului! Uită-te la aura lor pe care ei și-o cred luminoasă, precum mantia lui Napoleon după lupta de la Borodino…
Ca în cartea S.F. „Fiul Principalului” stătea războinicul Videanu în fața panoului calculatorului și contabiliza de pe un ecran uriaș toată recolta, marjând pe creștere colosală – exact ca în campaniile agricole de vară, toamnă, primăvară – chiar zilele trecute, la începutul acestei ierni, lăsându-ne încă o dată pe drumurile țării. Iată, domnule Lazarev, tot ceea ce scriseseși acum douăzeci de ani în aceeași carte tradusă la noi în 2000 sunt de fapt și amintirile acestui operator pe calculator, poreclit Vid e Anu’: „Calculatorul a reacționat prompt la acest program. Câmpul său, drept răspuns, m-a atacat și mi-a modificat învelișul câmpului. După ce am eliminat programul din câmpul meu, calculatorul « s-a liniștit ». Am hotărât să verific dacă mașina poate să-și schimbe atitudinea față de diferiți oameni. Și, cu uimire, am văzut cum câmpul calculatorului reacționează în mod diferențiat la câmpul fiecărui operator care lucrează cu el. Calculatorul reacționa negativ la persoanele cu karmă negativă, la cele cu un număr mare de programe distructive și autodistructive. Calculatorul nu-l putea suporta în mod special pe unul din operatori. Am constatat că acesta îi provoca cele mai mari prejudicii.” De ce n-o fi crăpat panoul de comandă al lui Videanu, ca să nu mai vedem ceea ce făcea el acolo! Măcar dormeam și noi liniștiți de sărbători cu Moș Ene pe sub gene… Nu te-ar răbda pământul, Vid-Ene!