De-a lungul a sute de ani, replica normală dată cuiva care ți-a lezat onoarea a fost duelul. Îi aruncai mănușa așa cum irakianul Al-Zaidi și-a aruncat pantofii în direcția fostului președinte Bush și-l provocai astfel la duel pe nesemțitul care a cutezat să te calce pe bătături.

După aruncarea mănușii, repriza a doua a duelului consta în scoaterea sabiei sau a pistolului și… hârș-hârș, pac-pac… Era mult mai de dorit să-ți pierzi viața în duel “salvând onoarea” - onoarea ca atare sau una de “familist” precum pretindea Jupân Dumitrache că o dăduse în păstrare lui Chriac de-a lungul și de-a latul nopții furtunoase - decât să lași un semn de întrebare în dreptul numelui tău și să fii rușinea familiei sau cercului social din care făceai parte.

Originile duelului ca mijloc de rezolvare a litigiilor personale și restabilirii onoarei (cu coarne sau fără) se regăsesc în Italia Medievală peste care răsăreau zorile Renașterii. De atunci și până la dispariția sa aproape totală în tranșeele primului război mondial, duleul a curmat viața multor zeci de mii de oameni.

Între 1589 și 1607 numai în Franța au murit peste 4000 de bărbați de elită, în ciuda edictului regal anti-duel. În Italia, în același timp, aproape 3000 de onorabili au lăsat în urmă cam tot atâtea văduve.

De cele mai multe ori motivele pentru “aruncarea mănușii” erau minore, ba chiar ridicole. Dar ce mai conta: onoarea trebuia aparată cu orice preț.

La Paris, in 1678, un conte a fost ucis de un oarecare ”Nea Ion” - Jean de Grieux care a afirmat despre apartamentul acestuia, proaspat renovat, că este “lipsit de gust”. Bietul conte, simțindu-și amenințat prestigiul de calofil, l-a provocat la duel. Dar diareea de care suferea îl slabise în asemenea hal încât nu a putut să pareze nici măcar prima lovitură de sabie.

La Florența, în 1702, un poet și-a ucis vărul primar care îl acuzase că nu-l înțelegea pe Dante.

31 mai 1832 a fost o zi neagră pentru științele matematice: la nici 20 de ani murea in duel Evariste Galois, regele ecuațiilor, cel de la care savanții vremii așteptau atât de mult, socotit fiind un al doilea Newton.

In America, mii de cowboys și pistoleros s-au împușcat de aproape sau de departe, cu martori sau fără. Se știa că cine nu e iute de pistol, trebuie să fie măcar iute de picior…

Glonțul virtuții a făcut ravagii și pe tărâm electoral. În 1804, vicepreședinte American in funcție Aaron Burr l-a împușcat mortal pe fostul secretar al Trezoreriei, Al. Hamilton, cel care spusese despre el că nu ar fi demn încredere ca să i se încredințeze un portofoliu. Demnitarul și-a pierdut viața în același loc unde trei ani mai înainte fiul său a murit duelându-se din cauza unei înjurături aruncată de un bețivan în trecere. Bețivanul l-a împușcat, l-a scuipat și s-a dus înapoi la cârciumă.

”Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni și tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept” - sfătuiește Cartea Înțeleaptă(Proverbe 26:4-5)

Cum adică? Ce e cu contradicția asta? Nu-i nici-o contradicție. Pentru că alegând pumnul, sabia sau pistolul, duelul se poate termina tragic, cu nici un folos practic ideii de onoare și cauzei apărate și parate ca-n Cei Trei Muschetari. Dar dacă onorabilii vor alege să se dueleze ”în obraze întoarse” precum a îndemnat și exemplificat Christos, onoarea va fi în siguranță. Nu vorbesc de onoarea aceea de mahala tip ”te-nvăț io minte”. Ci de una care nu are nevoie să fie apărată cu pumnul încleștat.

PS.Dacă scandalurile politice dâmbovițene ar fi tratate cu același simțământ al onorei lezate precum aveau văcarii Texasului, mai toți politicenii români s-ar găsi transferați la Belu.

PPS. Dacă toți hipersensibilii de prin bisericile noastre și-ar lăsa Talionul la garderobă și și-ar pune mai des obrajii la bătaie conform sfatului din Matei 5:39, duelul s-ar transforma în duet...

PPPS. Din ce în ce mai mulți confrați se cred Preda Buzescu…