Poezia o percep ca acea renunțare la vorbe, sculptată în simboluri din materia formei care îmbracă gândirea lirică dezbrăcând cuvintele de sensuri, creează o altă lume în care te pierzi în momentele conceperii ei, o lume în care sunt exilați oamenii-idei și oamenii-gânduri.
Poeziile creează din metafore, simboluri și imagini o țară care se întinde pe intervalul mărginit de trecut și viitor, cu prezentul – centrul reprezentând miezul ființei poetice ce-și duce prin cuvinte transfigurate propria eternitate.
Poezia este pentru poeți acel ceva spiritual care-i diferențează de vulg, prin subtilitatea exprimării, prin profunzimea stilului și prin mulțumirea sufletească rafinată generată la terminarea ei.
Poezia este o oscilare de umbre și lumini, de crepuscul și nuanțe esoterice, pășește peste cuvinte, hrănindu-se cu litere și picurând cu cântec liric fața poemului.Poezia are sonorități de melancolii, sensibilități de sunete armonioase, nuanțe melodice triste și are afinități cu sufletul elegiac.
În fiecare poezie reușită văd o balerină valsând cu sensurile versurilor, un dans delicat al cuvintelor cu simbolurile care le generează, căci poetul este eternul îndrăgostit de joaca cuvintelor.
Cuvintele expresive lipite pe pozele realității interpretează imaginile, le transpun în simboluri pictate pe tabloul stărilor interioare și transfigurează vorbirea în ceva profund ce lasă urme în memoria interlocutorului.
Poezia este o reverie în imagini, o ființare poetică transpusă într-un puzzle fascinant, ca un roi de îngeri policromi fâlfâind în spațiul celest al cuvintelor sublimate.
Poezia ar trebui să privească în sinele poetic, să culeagă de acolo cuvinte expresive pe care să le așeze cuminte în etuva versurilor, arzând gândurile febrile.
Oamenii care n-au privit încordați albul hârtiei, care nu și-au cufundat privirea în adâncul ei, amestecându-și zbuciumul lăuntric cu liniștea albă a foii, pentru a pescui o idee, un cuvânt, un gând, un concept, o gnoză, un precept, un aforism, sunt oameni de hârtie aruncați la întâmplare de vântul sorții, care nu conștientizează sensul existenței.
Poezia conferă realității lirism, căci latura ei insipidă este dizolvată în efervescența versurilor, iar stereotipia și monotonia zilelor își diluează plictisul prin stări contemplative și meditații.
Poetul de valoare este un extra-om, are vocația transfigurărilor și sublimărilor,face din realitate o substanță pe care o modelează în forme poetice lipite pe lucruri, pe oameni și pe natura înconjurătoare.
Poezia este acea femeie fermecătoare și seducătoare de care s-a îndrăgostit și care nu-l trădează niciodată, mereu alta și mereu aceeași, cu care face dragoste pe patul foii albe și este cuprins de extaz la sfârșitul actului creator.