Zoltan Terner

Cuvinte despre cuvinte


Nu te lăsa, copile, ademenit de cuvinte! Ele pot fi ale luminilor cerului sau ale întunecimilor subpământene. Pot fi sfinte sau profane, curate sau spurcate. Cuvinte bune sau cuvinte rele. De sărbătoare sau de toate zilele. Cuvinte-nestemate sau cuvinte-pleavă.
Fii foarte atent ce fel de cuvinte primești la tine, în suflet. Unele te trag la fund, altele te ridică la suprafață. Poți să cazi foarte ușor în capcana cuvintelor.
Există un paradis al cuvintelor și un infern al cuvintelor. Învață să le deosebești după după chipul în care ți se înfățișează, ca alinturi, ca rugăminți, mărturisiri, amenințări, promisiuni, jurăminte, chemări, binecuvântări, blesteme, încurajări, osânde, vești bune și rele, farmece bune și rele.
Învață să le deosebești după cum se mlădiază rostirile lor, când șoaptă, când îngânare, cântec, vaiet, strigăt, răget, muget, urlet.
Bagă de seamă, copile, sunt cuvinte puse anume să te mintă, să te strice, să te murdărească. Unele cuvinte înfrumusețează lumea, altele o urâțesc. Un singur cuvânt poate deschide porțile luminii, un altul le poate închide pe veci.
Nici eu n-am învățat la timp cum să le deosebesc. Prea adeseori mi-am așezat grumazul în jugul cuvintelor.
Află, copile: există cuvinte de mare-mare preț. Încăpătoare cât universul. Cuvinte care întemeiază temeiurile lumii. Umple-te de ele. Lasă-le să te umple.
Tu, iubito, lasă-te amăgită de cuvintele mele. Astfel ne va fi bine la amândoi. Avem atâta nevoie să ne amăgim frumos și nevinovat! Cum am putea face asta fără cuvinte?
Asta e toată viața omului: cuvinte pe care le rostești sau așterni rânduri-rânduri, cuvinte pe care le cauți, le aștepți, le visezi, le dorești, le regreți, ți le aduci aminte, le pierzi.
Cuvintele sunt slugile noastre, ele sunt stăpânii noștri. Ele ne pot mântui și tot ele ne pot pierde. Cu ele te joci, te alinți, îți astâmperi foamea și setea inimii. Tot cu ele te sinucizi.
Cuvintele sunt lanțuri care ne țin legați unii de alții, sunt ziduri care îl despart pe om de om.
Mereu cauți câte un cuvânt prețios, de neînlocuit. Îl mângâi, îl lași să te mângâie. Să te adoarmă lin.
Asta facem, toată viața: agonisim nume de copii, de flori, de jocuri, de prieteni, de stele, de arbori, de suferințe.
Să nu prihănești cuvintele, copile. Să le păstrezi, cât poți, în tihna, curăția, frumusețea și bunătatea lor de cântec, de rugăciune, de poezie, de binecuvântare. Între tine și viața ta, se întinde o pădure de cuvinte. Ai grijă să nu te rătăcești în ea. Ia seama ale cui sunt cuvintele care vin spre tine: ale mamei, ale copilăriei, ale iubitei, ale fratelui, ale prietenului sau ale dușmanului, ale nimănui sau ale tuturora. Există cuvinte ale primăverii și cuvinte ale iernii.
Începi din prima ta dimineață prin a culege cuvinte, ca pe flori. Le dibuiești, le cauți. Le furi, le ascunzi în sân. Sunt cuvintele mamei, ale bunicilor, cele care aduc spre tine lumea cea mare, tainele lucrurilor tainice, minunile întâmplărilor minunate ale basmelor...
De când ai apus, mamă, și-au luat zborul de la mine și cuvintele tale, cele care m-au întemeiat. O parte din ele a rămas totuși să-mi lumineze apusul. Ce m-aș face fără ele?
Asta e viața: când se înserează, mulți dintre oameni sunt părăsiți, încet-încet, de cuvintele lor. Cu fiecare cuvânt pierdut, viața li se face tot mai mică.
Ai putea oare să-ți închipui cu adevărat ce pustie poate deveni singurătatea apusului când te trezești fără niște cuvinte de pus la căpătâiul tău? Ar fi pentru tine mult prea devreme.
De-abia încep să ți se scuture pimele florile alb ale cuvintelor unei infinite primăveri pământene. Cuvintele tale au încă parfumul liliacului abia înflorit.