Și dacă am încerca să renunțăm la cugetările celor ce se sparg ca niște cristale fine și inepuizabile, într-o altă formă de existență, tot vom rămâne slugi și ștergători de pantofi la colțul străzii. Cel ce nu se detașează și nu-și găsește un refugiu în forța sa lăuntrică, cel care fuge de prejudecățile altora, fără a face abstracție de credințele lor, se va stinge ușor sub seva pămantului și niciodată nu va reuși să-și desăvârșească melancoliile cot la cot cu spiritul lui. Ne vom bălăci întotdeauna în noroiul vieții secunde, fără nici un strop de profunzime.
Creația ne-a înfăptuit în modul acesta, sub forma degradantă de mâncători de mici nimicuri cu care ne hrănim speranțele și dorințele. Soluțile pe care omul mediocru le găsește sunt întotdeauna erori asupra spiritului și neliniștii interioare, pline de neguri mizerabile si indigerabile. Oare câte din puținele șeanse ale exuberanței oarbe nu ne dau privilegiul de a ne însuși propriile valori, fără legi exterioare și fără conștiința celorlalți? Ne vom afunda în tăcerea universală până când spiritul va fi atât de ud și de putregăios încât ne vom arunca armele inofensive asupra răului, care totuși, la momentul ingoranței, nu ne sunt de nici un folos și ne vor tăia glandele salivare spre un alt sfârșit. Pentru că de un alt început glorios nici nu se pune problema. Amenințarea de a fi călcați în picioare la fiecare pas făcut, timid și fără vlagă, o sa fie întotdeauna inamicul nostru. Și atunci care pas dacă nu cel înapoi, să fie salvarea care ne poate ajunge din urma și să ne deschidă ochii lăsați în grija nevoilor?