Ficțiunea nu depinde de imaginație, ci este o lume a necesității.
Contrar aparenței, afirmația e pură ficțiune nu ține de reducționism, ci de existența unei lumi care se hrănește din propria ei substanță. Ea nu rezultă din fantezia arbitrară, precum imaginația, ci se constituie din coerența gândirii. Ficțiunea este de fapt receptacolul din care se naște fiecare idee umană, fiind din principiu opusă realului din punctul de vedere al actualizării, dar împărtășind cu acesta necesitatea. Orice realitate se naște doar din ficțiune, întrucât e necesar.

În realitate există ființare și viețuire, în ficțiune – doar ființare.
Realitatea presupune grade diferite de existență, de la viețuirea anorganicului în stare pură (mineralul), la ființarea organicului dotat cu conștiință. Concomitent însă, realitatea a stabilit deja o scară (implicită) de valori, din care ficțiunea preia doar eșalonul superior valoric. Ficțiunea presupunând existența necesară, ea ridică totul la rangul de ființare.

Realitatea este « rostită » de transcendent, ficțiunea – de transcendental.
Prin rostire, afirmă Constantin Noica, «enunț un lucru și pun în ordine unul»1. Realitatea își găsește rostul în raportarea sa permanentă la un « dincolo », perceput fie drept model originar (în gândirea mitică), fie drept alternativă finală (în gândirea religioasă). Ficțiunea are un rost însă în transcendental (în sensul kantian – condiție a priori a experienței), întrucât ea încearcă să ordoneze lumea experienței. Ficțiunea se definește atât prin asemănările, cât și prin deosebirile sale față de transcendental.

Realitatea lucrează cu « persoane », ficțiunea cu « personaje ». Realitatea « personalizează », ficțiunea « impersonalizează ».
Realitatea se adaptează practic fiecărei persoane, transformând-o la rândul său ; în realitate fiecare persoană își are propria individualitate și realitatea transformată rezultă din ciocnirea acestor viziuni personale. Dimpotrivă, ficțiunea transformă persoanele în personaje, cu excepția celei care clădește această lume ficțională; ca atare, ficțiunea este în întregul ei personală (având un autor), dar în părțile sale este impersonală (întrucât ea anulează personalitățile celorlalți participanți la coerența ei).

Realitatea are legi, ficțiunea are reguli.
Realitatea se raportează firesc la legile naturale, cărora li se supune în mod natural și inexorabil; legea constituie o categorie esențială, reflectând un raport stabil, existent a priori. Spre deosebire de aceasta, ficțiunea operează cu reguli, care constituie o normă internă, o linie generală de conduită, a cărei legătură cu realitatea în sine este mai fragilă. Legea transpune un imperativ al realului, în timp ce norma nu face altceva decât să reflecte o coerență minimală.

Realitatea adună, ficțiunea împarte.
Realitatea constituie în ansamblu un conglomerat nesfârșit, un receptacol etern în care se aglomerează tot ceea ce ține de lumea fizică și psihică înconjurătoare. În schimb, ficțiunea resimte nevoia categorisirii, împărțindu-și componentele în funcție de criterii pe cât posibil logice, tocmai pentru a preciza mai clar raporturile dintre ele. În timp ce în realitate toate părțile intră oarecum simultan în acțiune, fără a putea fi însă sesizată cu claritate întrepătrunderea acestora, în ficțiune asistăm la gradări ale acțiunii în funcție tocmai de aceste categorii; spre deosebire de realitate, ficțiunea trebuie să poată fi urmărită.

În realitate lumea există ca obiect, în ficțiune – ca subiect.
Lumea are ca atare un rol instrumental, realul funcționând drept un cadru inerent al viețuirii, “adecvat” în funcție de necesități; prin această lume se trece. Lumea ficțiunii este concepută însă drept subiect, întrucât tot ceea ce există în aceasta are un rost (acesta este și sensul celebrului adagiu cehovian: “dacă în primul act al unei piese de teatru o pușcă atârnă pe perete, fiți siguri că în actul III această pușcă va fi folosită”); aici, totul se petrece. Ca atare, până și cel mai nesemnificativ lucru capătă în ficțiune un statut propriu, de subiect. În lumea reală, subiectul se împiedică de obiecte, în cea fictivă și le alege.

Realitatea cunoaște o lume, ficțiunea cunoaște lumi.
Lumea reală ne este dată ca atare, este mai sigură ; ficțiunea își construiește însă lumi paralele, fragmentare adesea, constituite pe criterii parțializante. Pe de altă parte, ființarea nu există în afara receptorului, de aceea orice ființare presupune două lumi : cea a creatorului / personajelor și aceea a receptorului.

Realitatea se transformă, ficțiunea devine.
Realitatea cunoaște sporadic transformări bruște, prin care pot fi puse în discuție înseși criteriile sale fundamentale de constituire, lumea reală fiind astfel zguduită din temelii ; principiul constitutiv al ficțiunii rămâne însă fundamental același, astfel încât orice evoluție a acesteia o plasează în sfera devenirii prin raportare la acesta. Lumea reală este deci supusă câteodată unor schimbări de direcție în punctele sale nodale de evoluție, pe când devenirea este oarecum egală cu sine însăși, potrivit principiului constitutiv enunțat de la început.

Realitatea știe să se mai și « joace » cu noi, ficțiunea este serioasă de la un capăt la altul.
Fiind axată fundamental pe coerență și pe reguli, ficțiunea este în esența ei « serioasă » cu destinatarul său ; pornind de la o aspirație fundamentală a subiectului care a gândit-o, ficțiunea este de fapt structurată în jurul acestei finalități pe care o urmărește neabătut, iar toate datele sale sunt constituite în funcție de aceasta. Realitatea însă se transformă câteodată în funcție de date arbitrare – raportate la raționalitatea intrinsecă a lumii -, silind subiectul uman să-și reconsidere poziția în lume.

Realitatea cultivă teama de moarte, ficțiunea insuflă respectul față de ea. În realitate moartea are reputație, în ficțiune - prestigiu.
Realitatea cunoaște temerea biologică față de moarte, care este în sine un fenomen inexorabil și decisiv ; moartea constituie o simplă mărginire, dar existența ei dă practic un contur existenței. Ficțiunea privește însă moartea cu respect, deoarece pentru ea moartea este o limită, care este cu atât mai mult depășită cu cât este mai conștientizată, întrucât, de îndată ce a fost determinată o limită, aceasta a fost deja depășită (Hegel – Știința logicii). Moartea are în realitate un caracter necesar prin sine, în timp ce în ființare necesitatea ei este una finalista ; rareori moartea are un sens în realitate, dar și mai rar este lipsită de sens în ficțiune.


În realitate trebuie să vorbești, în ficțiune vorbești.
Realitatea cere acțiunea, ca un principiu moral ; subiectul se simte obligat să acționeze. Această obligativitate a acțiunii este convertită în firesc în condițiile ficțiunii, întrucât lumea ficțională este creată chiar în acest scop. Ficțiunea ridică însă vorbirea acțiunii la rangul de scop, întrucât în ficțiune esențială este comunicarea – ficțiunea este mai înainte de orice comunicare.

De aceea – tot ce este prost este doar realitate ; să-l facem ficțiune.


Răzvan Ventura