În prezentarea pe care i-o face G.Călinescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române”, criticul începe așa: „În 1912, un tânăr evreu de 16 ani (n. Moinești-Bacău, 16aprilie 1896 – m. Paris, 25 decembrie 1963) cunoscut apoi sub numele de Tristan Tzara și care atunci semna S. Samyro, scotea împreună cu Ion Vinea o revistă,”Simbolul”, la care mai colaborau A.Maniu, Emil Isac, A. Solacolu.”
Călinescu mai constata : „ În poeziile române ale lui Tzara, scrise îmtre 1912 și 1915, temele sunt simboliste (provincie, duminici, spitaluri) cu sentimentslismul și voluptatea de mirosuri puternice și de viață rurală, tipică evreilor comprimați în ghetouri, pe care le va dezvolta Ilarie Voronca...Poetul asociază imagini neînchipuit de disparate surprinzând conștiința. Tristan Tzara e un poet de o incontestabilă ușurință lirică, știind să radă cu aripile cea mai joasă proză.” Pentru ilustrarea opiniei sale critice, Călinescu cita chiar din poemul care deschide acest volum din mâna mea, „Tristan Tzara – Primele poeme” (Editura „Cartea Românească” 1971) :
„Verișoară, fată de pension, îmbrăcată în negru, guler alb, / Te iubesc, pentru că ești simplă și visezi / Și ești bună, plângi, și rupi scrisori ce nu au înțeles / Și-ți pare rău că ești departe de ai tăi și că înveți / La Călugărițe unde noaptea nu e cald.”(„Verișoară, fată de pension” ,iunie 1915)
Îmi permit să citez și eu un fragment dintr-un alt poem cu asocieri metaforice care, cum zicea Călinescu, „surprind conștiința”: „Pe cer păsările nemișcate / Ca urmele ce lasă muștele /../ Sufletul meu e un zidar care se întoarce de la lucru / Amintire cu miros de farmacie curată / Spune-mi, servitoare bătrână, ce era odată ca niciodată, / Și tu verișoară cheamă-mi atenția când o să cânte cucul /../ Să ne coborâm în râpa care-i Dumnezeu când cască / Să ne oglindim în lacul / Cu mătăsuri verzi de broască.” („Vacanță în provincie” 1915)
Nu poți să nu simți, în aceste poeme, marea capacitate de expresie a foarte tânărului poet, puternica sa imaginație vizuală, suflul puternic și original.
În „Furtuna și cîntecul dezertorului”, imagistica e aproape halucinantă, pe alocuri, frântă, sincopată: „A plesnit lumina din obuze / Și a crăpat fulger în mâna noastră / Ca mâna Dumnezeului în cinci degete s-a despicat/.../ Pe dealuri leproase în văgăună / E ca ochiul craniului /../ Și pornise unul să vorbească fără șir / Acolo. /../ Am cules vorbele lui – câte / Îmi pătrund ca vârcolaci seninătățile lunare / Să-ți fac mărgele cu dinți de rechini / Ce joacă vârtejuri de vise urâte. / Ochiul de rugină mâncat, foc îndreaptă / Noi intrăm în gura depărtării / Și sub șirul dinților de fort, ceilalți / Așteaptă. /../ E atât de întuneric, că numai vorbele-s lumină.” (1914)
Pare să fie în acest poem, și o referire la el însuși, copilul de evreu: „Aici e aspru dorul de casă; / Dar și tu, vezi cum a-nflorit, cuminte, / În scutece stelare de argint / pruncul cărților sfinte.”
Pătrund în vers și imagini din copilăria evreiască a poetului:
„Între doi castani împovărați ca oamenii ce ies din spital / Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani; / La marginea orașului, pe deal / Mormintele ca viermii se târăsc.”
Tot din 1914, datează și binecunoscutul său poem simbolist de mare muzicalitate, intitulat „Glas”, amintind de lirica argheziană, deosebindu-se totuși de aceasta, prin unda de umor și de ludic-parodic, care-l străbate:
„Zid dărăpănat / Eu m-am întrebat / Astăzi că de ce / Nu s-a spânzurat / Lia, blonda Lie / Noaptea de-o frânghie... / S-ar fi legănat ca o pară coaptă /../ Și ar fi lătrat / Câinii de pe stradă / S-ar fi adunat / Lumea să o vadă /../ Și ar fi strigat / „Vezi ca să nu cadă”. / Aș fi încuiat / Lacătul la poartă /../ Aș fi pus o scară / Și aș fi luat-o jos / Ca o pară coaptă / Ca o fată moartă / Și aș fi culcat-o într-un pat frumos.”
Joaca adolescentină, tandra ironie însoțesc alternarea dintre banalitățile sentimentale și năucitoarele piruete asociative. Iată o „poezie de dragoste”, așa cum o concepea acest băiat evreu plecat din Moinești, Samy Rosenstock: „Te privesc de atâta timp cu ochi tandri de măgăruș / Că-ți fac rău insectele ochilor mei / Þi-e legat părul ca la căței / Și ți-e trupul întins ca pielea de mănușă /../ Dormi lângă mine ca un strat de flori / Ești tăcerea dunelor submarine / Visează întâlniri ascunse cu scafandri / Mări pătrunse de balene pentru iubire / Și peștișori colorați circulând în formă de scrisori /../ Blană de vulpe în răsăritul soarelui întinsă / Se răspândesc în aer șoimii albi ai bucuriei / Îmi place dragostea în fânul proaspăt cosit cu urzici / Și prietenia în odăile cu mobile vechi și mici /../ Pentru mâine / Să mă plimb cu tine în grădina publică / Fii păpușă / Să-ți înțeleg mecanismul / Fii pisică / Să mă joc cu tine altfel / Fii soră mai mică / Să mă îngrijești / Să nu mai presupui că te înșel / Să-ți fiu Polichinelle cu muzică.”
Poeme scrise la 16-17 ani care trădează deja un rafinament liric, o viguroasă personalitate creatoare. Iată un fragment din „Înserează”: „lumina-și îmbracă mănuși / deschide-te fereastră – prin urmare / și ieși noapte din odaie ca din piersică sâmburul, / ca preotul din biserică, / Dumnezeu: seamănă lâna îndrăgostiților supuși, / vopsește păsările cu cerneală, înnoiește paza de pe lună, / - hai să prindem cărăbuși / să-i punem în cutie / - hai la pârâu / să facem oale de lut / - hai la fântână să te sărut / - hai în parcul comunal / până o cânta cocoșul / să se scandalizeze orașul / sau în podul grajdului să ne culcăm / că te înțeapă fânul și auzi mugetul vacilor / pe urmă îi e dor de viței / să plecăm, să plecăm.”
Uneori imagism cu străfulgerări de atmosferă încărcată de spaime și viziuni de coșmar. Iată versuri dintr-un poem scris la 17 ani: „Vântul îți fluieră în oase / Melodii curioase, zbârnâie frânghia / În inimă în umbra plângătoare / Noaptea fug lupii de tine, se adună fluturii / Și intră în cutia ochilor ca într-o floare, / Noaptea se rupe în jurul tău ca fluturii.” („La marginea orașului” 1913)
Asocieri de mare amplitudine metaforică găsim și în „Duminica” tot din 1913: „Așterne-ți vorbele ca paturile albe în infirmerie / Că acolo poți plânge nesupărat, că miroase a gutui și a brad.”
În unele dintre poeme poți discerne o vagă atmosferă bacoviană:
„Trece frigul pe coridoare când înserează / Ca un șarpe foarte lung târându-și coada pe lespezi / Lacul e cusut cu ață / Înecații ies la suprafață – rațele se depărtează. /../ La vecini, părintele își sărută fata, indiferent. / Îi face morală de despărțire / Balta s-a închis ca în urma unei fete porțile la mănăstire / Gâlgâitul sinucisei a speriat – broaștele au încetat un moment. / Mă duc să mă întâlnesc cu un poet trist și fără talent.”
Nicolae Manolescu, azi cea mai mare autoritate în materie din România, în „Istoria critică a literaturii române” notează că aceste „metafore îndrăznețe” erau în acel moment istoric „mult peste nivelul epocii”. Pentru a preciza apoi că în poemele lui Tzara „Uneori versurile nu seamănă cu nimic din ce se scria la noi înainte de 1916.”
De remarcat că N. Manolescu își începe articolul despre poetul de la Moinești cu un detaliu nu tocmai măgulitor pentru literatura română: „Tristan Tzara este cel dintâi scriitor român care a făcut o carieră internațională.” Manolescu își încheie articolul, trimițându-ne la năucitorul viraj al acestui destin literar: „E o cale lungă parcursă de junele Samuel Rosenstock de la Moinești la Zurich în exact un lustru de viață. Pe ce căluț de lemn va încăleca el acolo, asta e o altă poveste.” Un lustru de viață înseamnă cinci ani. E povestea la care făcea referire și G.Călinescu în „Istoria...” sa: „Peste câțiva ani, la Zurich, în 1916, Tristan Tzara inventa dadaismul.” Dar despre „Insurecția de la Zurich” ne vom încumeta să povestim într-un alt (con)text: evreii și avangarda literar-artistică a secolului XX.