Zilele astea, printr-un complex de împrejurări, am fost provocat de un ”crin” alb și frumos să scriu despre trădare. E ciudat, pentru că subiectul în sine m-a urmărit într-un fel sau altul, ca pe mulți alții, oarecum toată viața. ”Trădare”, conceptual vorbind, a existat dintotdeauna, raportat la om, bineînțeles. Spun ”la om”, pentru că înainte de a încerca să dezvolt subiectul și percepția mea asupra lui, mi-aș permite să ofer un mic contra-exemplu extras dintr-o știre oarecare, destul de mediatizată și aparent întâmplătoare, legată de instinctul animalelor. Știrea prezenta un incident petrecut pe DN1, una din cele mai intens circulate artere din România. Cred că o știu majoritatea. Un autovehicul lovise un mânz, scăpat nu se știe cum dintr-o curte, omorându-l. Problema însă s-a agravat în momentul în care circulația a fost complet blocată din cauza iepei care, ignorând complet orice pericol și bătăi, refuza practic să-și părăsească puiul rămas inert pe caldarâm. În cele din urmă, aceasta a fost trasă cu forța (aproape mutilată) în afara carosabilului, fiind necesară intervenția mai multor oameni aflați la fața locului, redându-se astfel utilitatea drumului.
Se cunosc nenumărate exemple de trădări celebre, de toate felurile, care au schimbat destine și poate chiar fața lumii. Cu motivări diverse, particularizând, s-ar merita insistat asupra lor sau asupra efectelor secvențiale care au urmat. Ca primă percepție, trădarea induce sentimentul unei stări negative, mai ales când ni se adresează. Acel ”mă simt trădat” , devastator, vorbește de la sine, dar ridică totodată și câteva semne de întrebare. Revenim fără să vrem la motivare. Fiind o acțiune, suntem obligați să o privim sub raportul cauză/efect. Deja apare o problemă. Relația directă trădat – trădător are caracter dinamic. Dominată de cele mai multe ori în primă fază de o ”cauză comună”, la un moment dat aceasta se poate ”metamorfoza”, sau chiar diviza în multiple motivări independente cu vectori individuali diferiți ce se suprapun în același punct. Direcțiile diferite ale acestora, rezultat al discernământului diferit per individ, crează acea instabilitate a punctului, propice acțiunii în sine: momentul trădării. ”Cauza comună” s-a transformat în cauze diferite (rezumând cauza), iar splitarea (întocmai precum diviziunea unei celule ce păstrează informația și după splitare) devine argument pentru modificări ulterioare. Forțele vectoriale, trăgând de același punct în sensuri diferite practic ”distrug” punctul aflat într-o relativă stare de echilibru, imprimând cinetica (transformând potențialul în cinetic). Motorul este evaluarea diferită atât a momentului, consecințelor, cât și a dorinței instinctuale de stabilizare ulterioară. Ruptura propriu-zisă este trădarea. ”Celula mamă” rămâne frustrată de pierderea (cantitativă) suferită (potențial dispozabilă prin îmbătrânire), iar celula nouă își asumă proaspăta caliate conferită: re-stabilizarea. Deducem intuitiv sacrificiul impus al ”celulei mamă”: ”trădatul”(nu ca acțiune, ci de fapt). Apar în discuție și alte probleme: procesul poate fi considerat natural, sau nu? Justificabil, sau nu? Din nou, apar interpretări și în opinia mea e imposibil de generalizat. Apelând la conjuncturi diferite (excluzând astfel justificarea acțiunii), aș opta totuși spre naturalețe (ca pondere și previzibilitate) neminimalizând însă răul voit sub forma dezechilibrului, chiar inconștienței și instabilității de orice gen. De remarcat și afinitatea naturalului pentru echilibru. Perpetua balanță bine/rău (parte integrantă din echilibru) ne duce fără să vrem la maxima amplitudinii în materie de trădare: Iuda. Involuntară, sau dirijată? Cauză, sau efect? Rea, sau servind unei cauze mult mai nobile? Prefăcut, sau natural? Doar câteva întrebări la care fiecare are interpretări, sau răspunsuri proprii. Personal, nu-mi permit răspunsuri, dar mi-aș permite o speculație, apropos de trădare.
Ortodox fiind, ca tot omul îmi fac deseori semnul crucii, zicând: ”În numele Tatălui, al Fiului și-al Sfântului Duh, Amin!”. Simbolizând crucea prin mișcarea mâinii drepte cu trei degete împreunate, de fiecare dată, aproape instantaneu, mă rog la ceva anume în cele patru pucte, eliberând o energie pozitivă(?) purtătoare involuntar și de o rugăminte adresată în eter ”Naturalului” căruia îi cer sănătate, noroc, etc. Îmi place să cred în existența a patru dimensiuni: trei pe care le percep (și le pot interpreta, sau judeca), și una pe care nici n-o percep (dar simt că există) și nici n-o judec, evident din lipsa materialității (relativă la percepția prin simțurile nu din dotare, ci de care știu și mă folosesc în mod normal). Mă rog totodată la iertarea păcatelor zilnice pe care le comit, admițând și recunoscând astfel propria trădare în fața oricărei dimensiuni, raportat la trădarea generală la care sunt părtaș... atât de natural.
În final, ajungem tot la echilibru: premergătoarea ”starea negativă” a trădării de fapt e anihilată de starea de bine obținută ca retur rugii întru iertarea păcatelor. O fi la fel și de partea cealaltă?