agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-15 | |
Orice cititor care își va îngădui câteva clipe în plus pentru a medita asupra acestui eseu inedit – „Câteva păreri” –, trebuie, de asemenea, să ia în considerare două aspecte ce nu pot fi prea lesne trecute cu vederea: data publicației și, desigur, titlul acesteia. Astfel de detalii, destul de banale am putea crede, ne pot clarifica însă statutul lucrării în chestiune: eseul a fost publicat pentru prima oară la data de 22 februarie 1896 în ziarul Ziua – totuși, nu ne interesează, în cazul de față, decât anul apariției – 1896.
La rândul său, anul 1896 nu semnifică prea mult în sine, ci doar raportat la un altul capătă un înțeles, iar pentru a-l dezvălui, ne vom referi la următorul citat: „Anul 1878 trebuie considerat în activitatea scriitorului, ca punctul cronologic al maturizării talentului caragialian. Scriitorul a intrat în stăpânirea deplină a meșteșugului său (...)”. (Șerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, București 1987, pag. 339) Așadar, putem afirma, în lumina acestui fapt, că la momentul publicării eseului „Câteva păreri” – anul 1896 – Caragiale era deja un scriitor nu doar matur – opera sa teatrală fiind încheiată înainte de 1890 –, ci și consacrat, reușind, în pofida numeroaselor critici întâmpinate, să se impună în conștiința cititorilor și să-și ocupe locul binemeritat printre contemporani. Perioada formării lui era consumată cu mult înainte de anul 1896; avem astfel suficiente motive să considerăm că rândurile eseului său exprimă mai mult decât niște simple considerații teoretice asupra celor două forme de artă – „Artă pentru artă? sau artă cu tendență?” – dezbătute în presa acelor vremuri, ci, mai degrabă, o concepție estetică pe care și-a asumat-o el însuși. În al doilea rând, remarcăm, desigur, titlul lucrării – „Câteva păreri” –, deoarece ne atestă faptul că autorul, prin acest articol, nu intenționează să expună precepte literare irevocabile, ci doar opinii – nu vrea să oblige, ci să discute – de altfel, în această manieră degajată își începe și eseul: „Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândește prea mult, ne putem mândri că cel puțin se discută foarte mult.” (I. L. Caragiale, Opere, volumul 4 – Publicistică, Editura Pentru Literatură, București 1965, pag. 31) Obiectul discuției de față este, desigur, arta; Caragiale însă o evaluează, de această dată, din perspectiva „tendenței”, împărțind-o, prin urmare, în două genuri – cu „tendență și, bineînțeles, fără –, căutând să stabilească apoi care dintre acestea este mai îndreptățit. Răspunsul, lipsit de echivoc, nu întârzie să apară: „Care e arta și care nu din cele două categorii de produceri, de creațiuni intelectuale? Scurt: acele cari au fost opera unui talent.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32) De remarcat este și faptul că în demersul său exclude de la bun început ideea de durabilitate a operei, situând însă drept o condiție esențială „viața” ei, „viabilitatea”, argumentând, așadar, că, în cazul operei de artă, întrebarea care trebuie să ne preocupe nu este „Cât timp va rămânea?”, ci dacă „(...) opera aceasta viază?”, iar pentru a-i recunoaște această calitate intrinsecă, nu putem avea un indiciu mai bun decât talentul: „O operă de artă este o ființă, căreia insuflătorul de viață nu este, nu poate fi decât talentul.” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 32) Opera de artă, spune Caragiale, „(...) trebuie să trăiască, să vieze și, ca toate ființele, va avea și ea o durată în timp”, astfel că, deși trecătoare, ea posedă totuși capacitatea de a reînvia „(...) iarăși la căldura ochilor pricepuți” – punct de vedere neîmpărtășit de anumiți critici literari, deoarece situează pe aceeași treaptă creațiile vremelnice, tot opere de artă și ele, cu cele eterne, iar, din această perspectivă, o atare uniformizare nu este nicidecum îndreptățită. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 33-34) Însă, dintre toate considerațiile expuse de Caragiale, cele mai controversate le regăsim în ultimele secțiuni ale acestui studiu, unde autorul își exprimă punctul de vedere asupra utilității sociale a literaturii, referindu-se, mai exact, la faptul că năvala „turmei omenești”, cu mic, cu mare, spre acest domeniu cultural – literatura – s-a dovedit a fi mai degrabă păgubitoare pentru cultură, astfel și pentru literatură. Opinia lui Caragiale este, cumva, destul de nonconformistă, deoarece oricare individ va admite faptul că accesul maselor la cultură și, implicit, literatură, nu poate fi altcumva decât benefic pentru societate, însă argumentul, deloc neglijabil, prin care autorul își justifică punctul de vedere, trebuie, cu siguranță, analizat mai îndeaproape. Caragiale afirmă că, oricât de ridicat ar fi nivelul intelectual și moral al unei societăți și oricât s-ar îmbunătăți condițiile de trai, niciodată nu se vor egaliza însă și puterile, virtuțile particulare ale indivizilor – fapt adevărat. Continuându-și ideea, el susține că întotdeauna „(...) imensa majoritate a lumii va fi compusă din oameni normali, cari nu văd cu gândul decât până la vârful nasului, și văd cât le trebuie” (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 55-56), iar talentele și oamenii de geniu vor fi, bineînțeles, excepții, mai mult sau mai puțin frecvente. Prin urmare, pretenția celor mulți, de o inteligență medie, de a se situa, cumva, pe aceeași treaptă cu aceștia din urmă, precum și dorința lor – neîndreptățită, consideră Caragiale – de a se afirma ca oameni de litere, ca scriitori, nu poate decât să îi stingherească pe acei câțiva oameni de geniu, care vor trebui, așadar, să răzbată cu greu prin mulțimea celor mediocri, a căror prezență inoportună îi privează de atenția cuvenită. Mai mult decât atât, uzitarea excesivă, prin imitație și falsificări, a formelor inedite impuse de un talent, conduce, treptat, la „demonetizarea”, devalorizarea acestora, ceea ce face ca valorile fundamentale să apară, uneori, drept perimate, desuete, fiind, cumva, compromise – dintr-o expresie sau un concept care nu demult impresionau prin originalitate să prindă contur, treptat, un clișeu. O a doua treaptă a argumentului o constituie descrierea atitudinii pe care omul înzestrat o are față de „turmă” – opinia publică. Unui astfel de individ excepțional, spune Caragiale, „îi este absolut indiferentă judecata altuia”, mai mult decât atât, tocmai „din această neclintită încredere în sine rezultă neîncovoiarea lui la vreuna din mode, particularitatea susținută a stilului, disprețul pentru gustul contimporanilor și, prin urmare, pentru o manieră simpatică acestora” – în unele cazuri, aceasta include chiar disprețul pentru contemporanii înșiși. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 57) Mai înainte de a analiza argumentele în chestiune, trebuie, cu siguranță, să depășim subiectivismul lui Caragiale, deoarece părerile marelui scriitor, oricât de valoroase ar fi pentru cultură, nu exprimă însă un adevăr irevocabil – „oricine va fi de acord că dreptatea și folosul literaturii se situează mai presus de simțămintele personale ale scriitorului”, cu atât mai mult cu cât civilizația însăși nu poate fi redusă la concepțiile pe care câțiva oameni de geniu, oricât de înaintați în viziunea lor, le au despre umanitate. (Nikolai Gavrilovici Cernîșevski (1828-1889), Herzen, Belinski, Cernîșevski, Dobroliubov, Pisarev. Despre cultura estetică, valorile artistice, creația literară; Selecție, studiu introductiv și îngrijirea ediției: Ion Ianoși, Editura Politică, București 1987, pag. 217) Filosofia, prin contribuțiile lui Platon și, apoi, Aristotel, care i-au imprimat o direcție ce avea să o păstreze până în zorii creștinismului, nu s-a oprit totuși pe această treaptă, ci a avansat încă. Nici prin reprezentanți de seamă ai teologiei creștine, precum Anselm de Canterbury și Toma de Aquino, ori, mai târziu, prin raționalism și empiriști precum John Locke și David Hume nu a fost atinsă o limită. Nici materialismul, utilitarismul, existențialismul ori pozitivismul nu au constituit frontierele din urmă ale filosofiei. În orice domeniu al culturii, limitele, granițele cunoașterii se află sub controlul acelora care își asumă enorma sarcină de a le împinge mai departe. Nu putem, așadar, să nu observăm o anumită incoerență a părerilor lui Caragiale, ce decurge din două argumente contradictorii: pe de-o parte este cel al „turmei” mediocre, prin care omul de geniu, cu greu, trebuie să răzbată, pentru a obține nimic altceva decât recunoașterea din partea acelorași persoane a căror opinie, ne spune autorul, îi este, oricum, indiferentă unui individ de mare talent – o dinamică destul de bizară. Pe de altă parte, este greșită și ipoteza conform căreia literatura de calitate ar fi un domeniu destinat exclusiv elitelor; având în vedere faptul că majoritatea indivizilor, fiind limitați în ceea ce privește capacitatea lor intelectuală, oricum nu ar putea să producă opere de valoare, astfel că ei nu fac decât să înece „(...) în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inși aleși de sus”. (I. L. Caragiale, Op. cit., pag. 56) Însă cine va fi acela dispus să renunțe la scrisul său atunci când un altul, fie acesta chiar marele Caragiale, îi va spune să o facă, deoarece modesta sa persoană îi stânjenește pe oamenii de geniu? Este cu putință un asemenea lucru? De fapt, adevărata întrebare este următoarea: cum ar putea unul sau mai mulți astfel de indivizi obișnuiți să devină o prezență supărătoare pentru un om de talent? Poate, într-adevăr, mediocritatea unora să întunece geniul altuia? Răspunsul este, desigur, nu – tocmai pentru că sunt mai puțin înzestrați, oamenii de rând nu îi pot aduce nicidecum vreo atingere unui individ deosebit, talentat. Nu are niciun mare creator vreun motiv suficient pentru a se simți, cumva, amenințat, închipuindu-și că „valurile zgomotoase” ale celor mulți îi vor îneca glasul – lui Caragiale însuși, tocmai pentru că a fost un astfel de scriitor de excepție, nu i-a putut știrbi nimeni măreția, deși, într-adevăr, au încercat destui, reușind doar să se acopere de ridicol. Mircea Iorgulescu, în eseul său, remarcă tocmai acest fapt: „(...) opera lui Caragiale are puterea diabolică de a-și îngloba nu numai detractorii, dar și pe acei apologeți amețiți de iluzia că elogiul scuză inepția.” (Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească 1988, pag. 8) Tocmai pentru că literatura se poate dovedi cel mai eficient instrument de civilizare a societății, toate căile ce conduc spre aceasta trebuie netezite și deschise tuturor celor care se află în căutarea cunoașterii și a edificării – privilegiul unui grup restrâns de indivizi care alcătuiesc o elită este, în același timp, dezideratul celor mulți, iar acei câțiva oameni înzestrați nu pot să le refuze celor din urmă dreptul de a păși pe această cale. Și dacă sunt, într-adevăr, călăuziți de o rațiune înaltă, nici nu vor dori să o facă. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate