Nu e vorba aici de simplistă poezie religioasă, ci de o adresare către un Dasein heideggerian. Acest Dasein, din câte ne-a explicat și Constantin Noica, reprezintă multiplicarea instanței dialogării omului contemporan, fie cu Dumnezeu, fie cu sinele său hedonist, fie cu semenii, fie cu anumite idei, principii, prejudecăți.
Eul liric din poemul „numele întunericului” nu numai că aspiră spre o pierdere a semnalmentelor sale, a identității în finalul dorit să creeze efectul ambiguizării totale, ci pune tot contingentul actual, național sau mondial sub o zodie nefastă, de parcă se parafrazează exprimarea patriarhului Lot din Vechiul Testament, ori psalmii războinici de mulțumire, ai împăratului profet David.

“Tu poți să rostești doar un cuvânt
și mă vor elibera Tu poți”

“dar Tu poți spune doar un cuvânt
și mă vor scoate din temniță”

“mă dor lanțurile închise în gânduri”

“teama
când curge prin mine”

“acum nu mă mai cheamă nicicum
numele meu este întuneric...”

Așa înțelegem din acest ultim distih, pentru că anihilarea în rugăciune a persoanei nu se petrece prin creștinism. Poate este aici inversul căutării nirvanei de către buddhiști.
Eliberarea e din ciclurile existențiale, eliberare nu de păcate și de silnicii naționale contemporane, ci de-o condiție a acelei vieți demne pierdute, funcționând bine până nu de mult, devenind însă pervertire a umanului social-politic abia acum, în mileniul când se dă celebrare Lenii cerebrale mondiale, ce se ramifică și înspre gloate. Umanismul a dus spre Drepturile Omului. Astea au dus către războaie. Industria a dus spre moartea planetei. Intelectualii au condus (înghiontiți în mod foarte susținuț de către politicieni și mari afaceriști) lumea spre perioadele astea de recesiune economică și de secetă spirituală...
Ne-a mai rămas să experiem și acest dat, viața nedemnă, viața lipsită de bunurile înaintelui (trecut, viitor) pierdut. Am văzut tineri debusolați, liceeni dezaxați care nu mai vor, nu că n-ar putea, să-și întemeieze o familie, și poartă însemnele dizolvării diferențelelor. Oare de ce statul acesta român a ajuns un iad? Ca să parafrazez vorba lui Siluan Athonitul, ne păstrăm cu toții mintea-n iad, numai să nu disperăm!

Prima strofă a poemului “numele întunericului” începe abrupt, problematizând din start relația pe care omul o mai are cu universul hain, precum un copil rămas desculț, care își vede dispăruți ocrotitorii. Ne amintim cu plăcere de vocea (masca) infantilă a elului liric, într-un poem de pe 26 iunie a lui Ioan Barb, “căzut în afganistan. copiii nu au nevoie uneori de eroi”. În ce poate să-și mai pună speranța omul în era postindustrială a mileniului trei decât într-un Tu de lângă el, părinți, iubiți, iubite, copii, nepoți, bunici, prieteni, colegi, șefi rezonabili, subalterni sincer colaboratori?! În rest, dușmanii metaforizați prin „gândurile întunecate” (despre care vorbește aici poetul Ioan Barb) au căile lor ascunse, netezite între ei, secretizate, de a face rău și de a o șterge (cu buretele, ori la sănătoasa) din vizorul mediatizării publice, imediat după ce-au produs ravagii. De exemplu, în 2010 se caută vinovați pentru 2009, precum în 2009 se căutau vinovați mai înainte vreme – aceasta-i practica învinuirii antecesorilor și a dispariției predecesorilor, a oamenilor de bine, de bine cu adevărat. Pleacă-ai noștri vin ai noștri - așa a fost până când de jumătate de an unii mai cu moț au schimbat dictonul: Ne facem că plecăm, îi păcălim, dar până nu se trezesc bine, venim tot noi!

Tu poți să rostești doar un cuvânt
și mă vor elibera Tu poți
să-mi grațiezi gândurile întunecate
ce mă străbat precum un copil desculț
pășește pe cioburi de sticlă
în sângele meu altcineva
a scris vinovat
pe fiecare globulă
o voce strigă din țărâna pătată
vinovat strigă
și mă osândește

Recent am urmărit pe Travel cu sufletul la gură cum o dansatoare din Indochina dansa pe o masă de cuie, înconjurată de mulțime. Portul ei tradițional, ochiul lui Shiva din frunte, dansul lung de-aproape 31 de minute, urmele sângerânde ale cuielor de pe tălpi, ovaționările și purtările ei pe brațe de admirație nu i-au adus intrarea în Cartea Recordurilor. Poate că n-au venit specialiști autorizați, să consemneze că toate condițiile dansului de fachiră fuseseră îndeplinite. Pe mine m-a intrigat foarte mult declarația ei către reporterii ce-o filmaseră ca simplu brand al țării sale, ca pe-o curiozitate a naturii exhibiționist-umane. Dansatoarea a fost întrebată dacă au durut-o mult înțepăturile. Ea a răspuns că nu atât cât au durut-o înțepăturile și stigmatizarea sa – tot tradițională, de secole, și milenii – cu un gros și impozant piercing de aur în nara dreaptă.
Omul face nu numai ceea ce vrea, ci este determinat să facă multe din ceea ce i se spune. Omul vrea durere, capătă cât pentru zece reprezentații de dans indochinez pe cuie... La fel și națiunea română, care își trimite mercenari, cu duiumul, ca să moară departe. Apoi are parte și accidentul militar, cu doisprezece (număr apostolic) de morți la Tuzla. Și un erou, șeful lor, care a scos din nava gata de-a exploda, trei răniți. Numai doi dintre aceștia au supraviețuit. Cum să continue serviciul dacă moartea a vrut să-i ia arvună de șase ori mai mult decât tot câștigul său, decât satisfacția profesională?!…
La fel și cu zvârcolirea dintr-o moarte în alta (vorba lui Ion Caraion) din a doua strofă a poemului lui Ioan Barb:

„atunci mă zbat ca o porumbiță
prinsă în laț
când puiul este aruncat din cuib
și se zdrobește de stânci
înainte să-i dea penele”

Paralelismul cu drama ofițerului român, care își vede puii murind imediat după decolarea din cuib, este evidentă. Despre sărirea lui în ajutor, bineînțeles era superfluu să se mai zică, să se facă referință prin subtext.

Strofa mediană, a treia, anunță apariția unui mare potrivnic pentru Daseinul social, colportorul fricii și terorii anistorice, pe care o trăim chiar acum. Am ajuns să ascultăm de acei “ei” nemiloși, ce-i împilau pe iudei, numiți și egiptenii cei negri, babilonienii cei cruzi, despre care a inventat Dosoftei primul poem adevărat în limba română, versificând un psalm al lui David, cu versetul memorabil “La Apa Babilonului”, unde ne-am adunat și noi în aceste zile de restriște, din cauza inundațiilor necurmate.

„acum aud cum răzbunătorul
sângelui se apropie
pe furiș ca o pasăre de noapte
îi simt ciocul prin fiecare ungher

dar Tu poți spune doar un cuvânt
și mă vor scoate din temniță
mă dor lanțurile închise în gânduri
susurul pe care-l face teama
când curge prin mine”

Numele metaforic de Răzbunătorul sângelui poate căpăta în mintea fiecăruia semnificații multiple. Însă bineînțeles că limitele interpretării nu pot fi forțate. El nu este un personaj anunțat în Apocalipsă, nici negativ, nici pozitiv. El, cum vom vedea din ultima strofă, din distihul lămuririi subtextuale, nu este nici măcar o entitate. Seamănă mai mult cu o entitate fantastică, diformă, aproape invizibilă, ca norii de particule ce se infiltrau ca molimele prin pereții navei Enterprise, din serialul Star Trek. Norul negru intră în creiere, ne distruge circuitele și apare râzând pe desktopuri înnegrite și ele, din cauza unor ferestre false, care nu-și mai închid cercevelele umflate de ape. Singurătatea fructuoasă nu mai există, ci doar însingurarea individului înconjurat numai de vești rele.
Numai Dumnezeu rămâne să-i întindă mâna. Pentru că din toate alegerile oferite prin conceptul Dasein, numai Acesta are însemnele Persoanei, Ființei eterne întreite și ale realizării comuniunii interpersonale. Iubirea supremă mai ne poate aduna din țărână. Mitul reîntrupării lui Osiris aruncat bucăți în Nil este mai actual decât oricând, chiar în astfel de timpuri ce nu mai par deloc istorice, ci plonjări într-un timp, fără timp, într-o bolgie revolută și reinventată, ca pe la mijlocul secolului XX de mințile cele mai întunecate ale lumii. Numai că iată, și fără război se moare, pe câmp, militar sau civil, în această țară de chinuri și rugă neîncetate.

„acum nu mă mai cheamă nicicum
numele meu este întuneric...”

Ataraxia stoică din Glossa eminesciană îl face și pe eul liric heideggerian al lui Ioan Barb să vadă inutilitatea ripostei exterioare față de pluralul „nu mă mai cheamă” prin care merită declinat de către toți Răzbunătorul sângelui. El sau ei nu există. Aria unde el își ascunde tâmpenia și tâmpirea altora va fi cercetată iar el va fi înfierat în străfundul Infernului imaginat de Alighieri.