Constantin Stancu. "Păsările plâng cu aripi"
Epistolă veche

UN ARISTOCRAT AL BUCURIEI


Am descoperit, cu ajutorul autorului, aceste rânduri scrise despre poetul hunedoarean Constantin Stancu la apariția volumului său de poezie "Păsările plâng cu aripi" - Editura Signata, Timișoara, 1998. Le recitesc cu bucurie și îmi aduc aminte cu plăcere de vremea când mă întâlneam, aproape în fiecare zi, timp de aproape doi ani, cu poetul plângerilor, de care mă leagă o prietenie de 25 de ani, despre care cred că nu s-a risipit cu totul, ci s-a adăpostit pentru o vreme în cochilia unei scoici și așteaptă vântul prielnic, la pupa, când își va relua cursul, după ce sufletele noastre se vor reculege. Eu, în singurătatea mea din Călan și el, în singurătatea sa din Hațeg. Între cele două orașele, așezate la distanța unei aruncări cu piatra, încă mai zboară păsările prieteniei noastre. Între timp, Constantin Stancu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, a publicat și alte cărți despre care, recunosc, cu regret, că aveam datoria să scriu, însă vreau să cred că timpul nostru pământesc nu s-a sfârșit încă. Simt nevoia să public aceste rânduri deoerece Constantin Stancu este unul dintre cei mai interesanți poeți pe care i-am întâlnit și care trăiește așa cum scrie, la umbra păsării frumuseții sale interioare.


Am răscolit somnul zăpezilor mahmur și resemnat și m-am lăsat ademenit de trâmbița secretului anotimp într-un spațiu fără sfârșit. Semințe de umbră risipite în somnul zeilor, într-un anotimp al uitării, unde „iarba își pune oasele verzi pe un sentiment migrator,/izvoarele curg spre inima cosașilor/într-un echilibru albastru,/sunt vechi inscripții amorțite în creierul de nisip al pietrei,/iarba, ca o galaxie,/ivește în noi elipse pentru sufletele noastre.” (Vremea coasei)
Acolo, mă aștepta Constantin Stancu să reluăm o poveste pe care nu o începusem niciodată și să împodobim o noapte care ne va ține mereu aripile suspendate de o parte și de alta a păsării condamnate la nemurire.
L-am regăsit pe poetul Constantin Stancu descifrând amprentele pașilor ce au deschis porți în zăpezi și am încercat să înțeleg de ce PÃSÃRILE PLÂNG CU ARIPI. Mi-am amintit că sunt tributar aceluiași altar al poeziei și am realizat că apariția acestei cărți este o sărbătoare: așa cum un monument se dezvoltă pe un soclu din dragostea pentru care a fost creat. Dacă aripile spiritului poetului au fâlfâit cândva, în evul mediu, cu siguranță acestea au plâns la cântecul zăpezilor lui Francois Villon.

Constantin Stancu este unul dintre puținii poeți care se exprimă așa cum trăiește și crește în adânc, în miezul cuvintelor ce necontenit se deposedează de substanță ca să recreeze acest univers altfel, încât orice început de mișcare devine o posibilă sărbătoare: „Plouă, ca gestul tău între două cuvinte,/plouă și lumea e un potop de ferestre,/privește prin ele/până în memoria de sfârșit a lumii.” (Ferestre)
Poetul Constantin Stancu cunoaște poteca tainică pe care se aude tropotul inconfundabil al cailor înaripați ce se dăruiesc doar celor ce au descoperit lecția rară a depersonalizării. Din tropotul lor de cristal se sparg poemele în culori infinite, adăstând dimineața la curțile poeților autentici.Un aristocrat al bucuriei acest poet hunedorean a scos una dintre cele mai echilibrate cărți de poezie contemporană. Și cred că acesta nu e decât un reper și mai cred că poetul Constantin Stancu va modela o piatră rară în salba de aur a poeziei românești. „Aștept ca primul fulg/să se așeze pe gândurile tale,/să aud sunetul pur al începutului de lume …” (Meduza de aur). Citind această carte, cu fiecare poem încep să doresc liniștea primordială în care îl descifrez pe Constantin Stancu si să simt propriile mele cuvinte pe care adesea le condamn să fie gheare …


Ioan Barb

Călan – Deva, epistolă, decembrie 1998.