Lupta literară dintre sincronism și protocronism, din deceniul opt al secolului XX, seamănă cu lupta dintre David și Goliat. Ea se declanșează în 1974, când Edgar Papu va publica în revista “Secolul XX” articolul “Protocronism românesc”. Revista “Secolul XX” era o publicație de literatură universală, modernă, de înaltă ținută culturală, dar cu un tiraj mic și cu apariții destul de sincopate. Era citită de un mic grup de intelectuali elitiști. (Nu sunt singurul scriitor care citea revista doar uneori și doar unele articole. În 2008, critical literar Dan Cristea afirma în revista “Luceafărul” că nici el nu a citit articolul. De altfel, după știința noastră, articolul nu a fost republicat nici până astăzi). Ideea lansată de istoricul comparatist Edgar Papu (urmată de o polemică în presa literară) ajunge, în 2007, a fi considerată „una dintre cele mai vizibile și extinse întrupări ale mitologiei național-comuniste” , și cel mai grav atac la adresa modernismului.
Comparația conflictului dintre sincronism și protocronism cu lupta dintre evrei și filisteni, deși ne aparține, este ambiguă și naște multe interpretări. Ca orice mit. Este o asemănare, dar sunt și diferențe: în lupta dintre tânărul David și înarmatul Goliat fiecare își declarase de la început Dumnezeul căruia i se închină, dar în cazul celor două curente literare doar protocroniștii își declară apartenența la românism, ceilalți evită să dea de înțelesc pe cine slujesc. Estetic slujesc modernismul (sincretismul), aici nu este nicio îndoială, dar dacă ni se spune că protocroniștii sunt creația naționalismului ceaușist, după legea paralelismului, n-ar trebui să ni se spună că sincronișii slujesc internaționalismul proletar? Sau Uniunea Sovietică, sau Tratatul de la Varșovia, ori chiar Uniunea Europeană sau chiar NATO? (că doar existau pe acea vreme). O încercare face în acest ultim sens Mihai Ungheanu, dând de înțeles că antiprotocronismul ar fi fost dirijat de Gheorghe Rădulescu și Leonte Răutu, ambii cominterniști din vechea gardă.
Leonte Răutu este unul dintre vechii cominterniști de care Ceaușescu nu poate sau nu vrea să se despartă. La întoarcerea din Irak, în decembrie 1989, când apare la televizor, pe 20 decembrie 1989, să demaște “agenturili” care s-ar află la originea evenimentelor de la Timișoara, Gheorghe (Gogu) Rădulescu, un alt antiprotocronist, se află lângă dictator, semn că era dispus să-l susțină până la capăt. Domnul Gogu, cum îl numește Nicolae Manolescu în aminirile sale, nu avea piciorul pus în ghips, ca generalul Stănculescu, care evita astfel să se prezinte la întâlnirea cu dictatorul, era încălțat lejer în niște papuci de casă, fiindcă-l strângeau pantofii de atâta umblete pe drumurile victorioase ale comunismului triumfător.
Goliat din povestea noastră de mai sus poate fi Nicolae Manolescu. El are în dotare cea mai temută armă din câmpul literaturii române, o cronică literară săptămânală în care scrie despre cine poftește și cum pohtește (sau, uneori, după cum îi sugerează alții). Iar pohta lui este mare, visează să trăiască în Orașul Luminilor, ceea ce se va și întâmpla. Visul este cel care deosebesc scriitorii între ei, nu talentul. Eminescu a visat să fie scos de Dumnezeul neamurilor din Marea de Aral și Dumnezeul geniului i-a împlinit visul. Samson Bodnărescu a visat să-l spulbere pe Eminescu și Dumnezeu l-a ascultat, făcând ordine: l-a trimis în uitare chiar pe el. Marin Preda a visat să devină scriitor, și asta a ajuns.
Manolescu poate fi asemuit cu puternicul Goliat, fiindcă în lupta lui împotriva protocronismului va fi susținut de unul dintre cei mai puternici lideri ai partidului, Gheorghe Rădulescu, fost ofițer în armata română, dezertor trecut la sovietici, apoi ministru și membru în Comitetul politic al Partidului până în 1989. Acesta chiar intervine în polemică și publică un amplu articol în ziarul de mare tiraj, “România liberă”, în 1986, deci la 12 ani după articolul publicat de Edgar Papu.
După ce vorbește cu nostalgie despre foștii lui profesori (Ion Garabet, Vasile Șuteu), Gheorghe Rădulescu își amintește “de doi excepționali profesori de limba și literatura română”, care i-au fost dascăli, G. Călinescu și Vladimir Streinu, fără să amintească însă că, mai târziu, când el era în conducerea partidului, G. Călinescu a fost dat afară de la Universitate, republicarea monumentalei cărți “Istoria literaturii române…” fiind interzisă, iar Vladimir Streinu a fost băgat în închisoare. Sentimentalul din 1986, Gh. Rădulescu, își amintește cu plăcere și de lecțiile profesorului D. Caracostea, dar nu spune că acesta, în 1950, a fost arestat și ținut timp de 5 ani în închisoare, la Sighet, fără a fi judecat. Nu-și amintește nici ce i-a spus lui Geo Bogza în 1956, când acesta îi solicitase sprijin ca Petre Pandrea să fie angajat cercetător, fiind 27 de posturi libere în schema Academiei: “A, dacă ar fi vorba de de Ionescu sau Popescu, chestia ar fi simplă. Dar este vorba de o personalitate politică de primul rang.” Deci Pandrea nu putea fi în câmpul muncii! Putea însă să fie arestat din nou, la doi ani după refuzul lui Gogu Rădulescu.
Ne asigură economistul partidului, devenit eseist, că a citit “cu o curiozitate mereu în creștere, mai tot ceea ce se publică în favoarea «protocronismului». De la o vreme a constatat că faza adolescentină a trecut, cam repede, spre maturizare, deși termenul nu l-a găsit în nici un dicționar al limbii române. “După opinia noastră ( a se observa pluralul de majestate, dacă nu cumva chiar vorbea în numele unui grup –n.n.), această doctrină țintește, prin accentuarea specialității, să ne desprindă din comunitatea culturală europeană, în spațiul căreia, istoric și în prezent, ne integrăm în chip firesc.” Deci protocronismul lui Edgar Papu ne despărțea de “comunitatea cultural europeană”, nu politica Partidului comunist, pe care a susținut-o până în ultima clipă. Vom da doar două exemple de slugărnicie comunistă : pe 7 martie 1989, când Ceaușescu anunță subiectele unei viitoare plenare a partidului și luarea unor măsuri de sistematizare a satelor (mai exact strămutarea lor), obligația unităților agricole de a restitui cheltuielile pentru îngrășămintele chimice și accelerarea controlului averilor, singurul care spune da, de accord, este Gheorghe Rădulescu, ceilalți mulțumindu-se să tacă. Altădată era și mai vorbăreț. Când s-a discutat despre planurile editoriale și se vorbea despre scriitori, în Ședința Comitetului politic executiv, din 27 februarie 1979, prezidată de Ceaușescu, iar acesta a apreciat că este bine că a desființat cenzura, Rădulescu a intervinit: “Mulți consideră că era mai serioasă Direcția Presei dinainte, că erau oameni mai calificați.” Și, culmea, Ceaușescu e mai liberal decât Gh. Rădulescu, care continuă.”Trebuie să vedem toată această activitate, zice Ceaușescu, în fiecare editură să fie un grup - nu îi spunem cenzură -, ci un consiliu, un grup de oameni care să vadă și să răspundă de ceea ce se publică, așa cum se întîmplă în străinătate. Dacă editorului nu îi place o lucrare, nu o publică.”
Ceaușescu, la rândul lui, se pronunță și asupra lui Lovinescu, într-un context foarte intersant: după ce discută despre plagiatul lui Eugen Barbu, pe care nu-l susține, cum s-a vehiculat printer scriitorii esteți. El spune textual: “Dacă editura și Consiliul Culturii își făceau datoria, volumul III al romanului lui Eugen Barbu nu trebuia să apară. Mai este în discuție și problema plagiatului - dar poate că acest lucru nu ar fi fost sesizat, că nu toată lumea citește tot și ar fi putut să compare, dar cel puțin ar fi văzut că problema spaniolilor este tratată foarte prost și măcar asupra acestui lucru trebuiau să atragă atenția. Să-i fi spus: nu îți public romanul că prezinți prost această problemă. Unde a fost Consiliul Culturii, Secția de propagandă, unde sînt editurile?” Problema spaniolilor, la care se referă Ceaușescu, este contribuția cominterniștilor la Războiul civil din Spania, pe care Eugen Barbu nu o prezentase conform propagandei sovietice.
De la contemporani, Ceaușescu ajunge la clasici: “a apărut o lucrare a unei critice literare, Ileana Vrancea, care ia o poziție nu critică - sigur că poate fi criticat și Călinescu și oricine -, dar ea îl desființează pe Călinescu și caută să-l promoveze pe Lovinescu. Dacă este necesar, într-o formă sau alta, să luăm ce este bun de la Lovinescu; să ne apucăm să punem un colectiv să studieze opera lui Lovinescu și chiar este bine să facem aceasta. Nu spun că Lovinescu trebuie să fie exclus din critica literară și din literatură, însă nu trebuie să facem aceasta în dauna altuia, adică opunîndu-l lui Călinescu care, după 23 August, fără să fie comunist, a avut o poziție foarte bună. Deci toată această problemă are un sens politic, nu este o simplă critică. Sînt de acord cu critica, dar să vedem cum se critică. Sînt niște fenomene care arată că în domeniul acesta a slăbit foarte mult spiritul de partid, conducerea de către partid, iar tovarășii patronează niște lucruri inadmisibile, le dau binecuvîntarea. Ori, noi nu pentru aceasta, am creat un Consiliu al Culturii și toată această organizare. Dacă lucrurile merg așa, nu avem decît să revenim și pînă la urmă vom fi obligați să revenim și să reînființăm cenzura dacă nu sîntem în stare să asigurăm o îndrumare politică principială.” Așadar, Ceaușescu amenință cu reînființarea cenzurii fiindcă Ileana Vrancea îl desființează pe Călinescu, dar el nu cere să fie desființat Lovinescu… Alții însă reușiseră să scoată din manualele școlare și din programele facultăților filologice și pe Lovinescu și pe Călinescu. Și nu numai: reușisera și cu Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade. De Nichifor Crainic și Radu Gyr nu este cazul să amintim ca ne trezim trecuți în rândul legionarilor, pentru care nu se găsește decât un loc în subteranele Rahovei sau în ghenele tăcerii.