Deși în anii 70 au debutat vreo cincizeci de critici și istorici literari – situație fără precedent în istoria literaturii române, fiind prima dată când numărul acestora depășeșete numărul debuturilor în proză – singurul care și-a dedicat activitatea generației a fost Laurențiu Ulici. Absolvent a două facultăți (filologie și filosofie) ale Universității din București, în perioada de maximă liberalizare a învățământului universitar, Laurențiu Ulici avea toate datele necesare unui lider. Bine educat, sobru fără să fie distant, înțelegător cu firile capricioase ale artiștilor, părea că privește totul cu detașare și de la înălțime, avantajat de cei aproape circa 185 de centimetri cât măsura.
Vorbea puțin, asemeni unui judecător federal, fără să-ți dai seama dacă are chef să prelungească discuția sau vrea să se retragă. În public, la cenaclul Junimea al Facultății de filologie, pe vremea când cenaclul era patronat de G. Ivașcu (fostul lui profesor, care l-a și angajat la Contemporanul), Ulici intervenea rar și la obiect, cu observații de fiecare dată pertinente. Nu avea darul oratorie, probabil din pricina unui ușor defect de vorbire. Era sâsâit și povestea cu umor cum voise să se facă actor, pregătind pentru proba practică recitarea unui poem, compus probabil de el, din cuvinte din care lipsea consoana s!
Dragostea pentru limba română și pentru folosirea ei în artă și-a arătat-o în scris, ocupându-se mai mult de debutanți, în cronici literare, adunate apoi în patru volume „prima verba”, ultimul apărut postum, după moartea stupidă produsă de intoxicație cu bioxid de carbon de la o sobă veche a unei camere de hotel din provincie, folisită rar.
Debuturile numeroase în critica literară a anilor 70 au mai multe explicații. O explicație ar putea fi legată de prestigiul pe care-l câștigase critica literară în deceniul trecut prin capacitatea de a impune poeți de certă valoare ca Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru (nu semna încă Ioan), prozatori ca Fănuș Neagu, Augustin Buzura, George Bălăiță, D. R. Popescu, toți importanți prin scrisul lor, nu prin adeziunea declarată la o ideologie.
Un alt factor care ar fi putut duce la interesul lor către studiul fenomenului cultural putea fi gustul pentru literatura adevărată pe care li-l treziseră manualele și programele universitare. Scriitorii generației 70 învățaseră la școală despre Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, G. Bacovia, H. Papadat Bengescu, Mircea Eliade, N. Iorga, E. Lovinescu și alții, scriitori interziși sau contestați cu un deceniu mai înainte. Se punea problema nu doar a cunoașterii lor, ci și a analizelor și interpretărilor.
Și poate nu în ultimul rând, exista atracția scriitorului total, după modelul lui G. Călinescu (poezie, proză, critică și istorie literară), Camil Petrescu (poezie, proză, estetică, teatru, teatrologie), Tudor Arghezi (poezie, proză, teatru, cronică plastică), Tudor Vianu (poezie, critică și istorie literară, estetică, stilistică).
Despre același subiect, Ulici notează: ”mă limitez la sublinierea ideii (de altminteri o idee primită) că un aseme¬nea fenomen semnifică o expansiune a conștiinței valorii și a conștiinței critice în pe¬rimetrul întregii generații, pe de o parte, și o tendință de valorizare rapidă înlăuntrul promoției, pe de alta.”
Laurențiu Ulici, în volumul Literatura română contemporană, I – promoția 70, este de părere că generației 70 îi pot fi „atașați” unii scriitori care au publicat o primă carte înainte de 1950 și au revenit editorial după o tăcere de aproape două decenii: Olga Caba, Gheorghe Chivu, Ovidiu Constantinescu, Mihai Crama, Dimitrie Danciu, Bazil Gruia, Traian Lalescu, Darie Magheru, Ion Molea, Dinu Pillat, Mihai Șora, Lucian Valea. La loc de cinste, adăugăm noi, ar putea fi amintiți Mircea Popovici și Constant Tonegaru. Primul a fost premiat de Fundația Regală în 1945 pentru volumul de versuri Izobare și apreciat de G. Călinescu în Națiunea din decembrie 1947. Va reveni editorial abia în 1988, cu volumul Poezii. Contrapunct.Tempera. Mișcarea inocentă, publicat de Mircea Ciobanu la Cartea Românească, conștient de ruptura produsă de tăcerea impusă, pregătit să primească „palme și pe obraji ștampile” pentru „neutralitatea părtinitoare” (poemul „Tichet de viață”).
Tot legat de generația 70 sunt și scriitorii care au debutat în reviste înainte de 1950, dar și-au făcut debutul editorial în spațiul promoției 70: Eta Boeriu, Alice Botez, Liviu Călin, Barbu Cioculescu, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Marcel Gafton, H. Grămescu, Adrian Marino, Teohar Mihadaș, Al. Paleologu, I. D. Sîrbu, Eugen Todoran etc. Ei sunt scriitori de valoare, a căror valoare depășește o promoție sau o generație.
În sfârșit, Laurențiu Ulici include în generația 70 și scriitorii care și-au amînat, din felurite cauze, debutul până la vîrsta deplinei maturități: Valeriu Anania, Petru Creția, Leonid Dimov, Alexandru George, Mircea Ivănescu, Ilie Măduța, Alexandru Miran, Modest Morariu, Costache Olăreanu, Radu Petrescu, Cornel Regman, Mircea Horia Simionescu, N. Steinhardt, George Savu, Tudor Þopa etc.
După cum se vede, scriitori importanți ai literaturii române, care au așteptat decenii pentru a-și face simțită prezența, preferând tăcerea în locul scriiturii compromițătoare după formulele realismului socialist. Toți sunt oameni ai cărții, nu doar creatori de literatură. Au bune lecturi din literatura română și occidentală, nu sunt atrași de ultimul curent literar, ca alții, care abia așteaptă să apară o inovație ca s-o poată imita. Așadar, conchide Ulici, o veritabilă promoție „reformată”, cu autori în toate genurile și diferiți ca valoare, mulți aflați în primele rînduri ale literaturii contemporane, o promoție formată în limitele cronologice ale promoției 50 (1946-1955), însă sustrasă acesteia, cu sau fără voie, și urcând pe scenă odată cu momentul de restabilire a climatului cultural normal. Mai toți vor fi “recuperați” de criticii generației 60, deși atunci nu publicaseră nimic. Până în anii 70, grupul literar de la Târgoviște, de exemplu, nu însemnase nimic pentru istoricii și criticii literari, auziseră de ei, dar nu le intuiseră valoarea.
Convins că șansele la autodefinire ale promoției 70 ar fi fost mult mai reduse dacă nu ar fi beneficiat de saltul promoției precedente, în realitate era vorba de întoarcere la rosturile poeziei și ale prozei ), Ulici consideră că „diferența de formație în favoarea promoției 70 a tras după sine o diferență de orizont poetic”, iar aspectul convențional apăsat în poezia anilor șaizeci s-a diminuat considerabil. Lucru se petrece aidoma și cu proza. Concluzia criticului este categorică: „beneficiara unei conjuncturi social-istorice și estetice favorabile, în anii etapei formative, promoția șaptezeci resprezintă, în contextul generației, un moment de culminație a diversității de modalitate artistică.”
Între poezia dură, în formule clasice, cu ritm de tragedie antică a Ilenei Mălăncioiu, și jocurile suave de idei și cuvinte ale lui Emil Brumaru, își vor găsi un loc aparte, posibilitatea exprimării unor voci poetice distincte: Cezar Ivănesci, Dan Laurențiu, Ion Mircea, Adrian Popescu (în poezie), și prozele lui Gabriela Adameșteanu (trecerea zadarnică și lipsită de semnificații majore a timpului), Mircea Ciobanu (istoria regândită prin amănunte), Eugen Uricaru (rescrierea unei lumi apuse), Tudor Octavian (detalii cu semnificație de parabolă), Dumitru Dinulescu (fantasmagoric și voit cabotin).
Împreună ei rescriu geografia literaturii române, refăcând relieful spiritual. Ulici are o perspectivă inedită asupra interferențelor dintre grup și personalități: „Sociologic vorbind, atât spiritul timpului cât și spi¬ritul de grup au o determinare istorică mereu precizabilă și îndeobște comună, ca ra¬murile aceluiași trunchi, diferența fiind de creștere și de funcțiuni; spiritul timpului ca expresie concentrată a mentalității generale a unei epoci prezintă un apăsat carac¬ter normativ față de care spiritul de grup se constituie, după împrejurări, în abatere sau în prelungire. Când spiritul de grup se afirmă la concurență cu spiritul timpului, propunându-se, mai întâi, drept soluție de continuitate, iar apoi revendicîndu-și atribuțiuni normative, avem a face cu avangarda (în cazul nostru literară), fenomen cu aparențe întîmplătoare dar de esență legică, întrucât este un factor dinamic al exis¬tenței estetice a literaturii”.
Ulici găsește generației 70 o “poziția mediană”, care nu-i permite comoditatea: prinsă între promoțiile extreme, 60 și 80, ambele explozive, ea avea și mai are încă de rezistat unei duble presiuni: dinspre fiecare din cele două și dinspre arcul de comunicare for¬mat de ele pe deasupra ei. Vizibile cu oarecare dificultate în planul creației, efectele acestei presiuni conjugate sînt lesne de urmărit în planul receptării; momentul de afir¬mare al promoției 70 a fost întrucîtva (și nu în mică măsură) estompat de „suflul” prelungit al promoției 60 iar momentul ei de maturizare a fost, la rîndu-i, conctirat de „zgomotul și furia” promoției 80, abia lansată; de aici o anume scădere a interesului public (dacă nu și a celui critic) pentru scrierile acestei promoții și nu mă îndoiesc că un sumar excurs de sociologie a receptării, o anchetă bunăoară, ar dovedi realitatea unei atari scăderi.
Că această situație a receptării nedreptățește literatura promoției este un fapt pe care, dacă-1 privim din perspectivă sentimentală, riscăm să nu-1 înțele¬gem, fie atribuindu-i o însemnătate dramatică, inexistentă în realitate, fie deformîndu-i prin explicații subiective caracterul obiectiv. Singură privirea din unghi relativist, în sincronie ca și în diacronie, poate să distingă dimensiunile exacte și semnificația mai adîncă ale inconfortului de receptare: să observăm mai întîi că situația promoției 70 nu e deloc singulară în istoria literaturii române, toate promoțiile mediane ale ulti¬melor trei generații trecînd, dintr-un motiv sau altul dar sub o presiune de același tip, printr-un moment de impas al receptării în raport cu promoțiile extreme. Promoțiile '940, '910, și '880 au stat multă vreme într-un con de umbră, primele două pe fondul istoric al războiului, funcționînd ca element favorizam al umbririi, iar cealaltă pe fon¬dul de asemeni cu funcție favorizantă, al „eminescianismului”; o extensie și o adîncire a examenului istoric ar arăta că dincolo de situațiile favorizante, diferite de la o ge¬nerație la alta, presiunea promoțiilor extreme asupra celei de mijloc s-a produs cam în același fel la toate.
Numai că acest inconfort al receptării are și un revers avantajos deloc neglijabil: aflați oarecum la marginea „orizontului de așteptare”, scriitorii promoțiilor mediane au lucrat mai puțin sub regimul clipei, al ecoului rapid, aproape instantaneu, și mai mult sub cel al duratei, al ecoului reverberat de la minim la maxim. Se poate spune că ei au făcut din succesul colegilor de la stînga și de la dreapta generației un fel de adăpost pentru propria lor creativitate, folosind vremelnica inaderență a „orizontului de așteptare” al epocii pentru a găsi calea de a și-1 impune pe al lor. în această pri¬vință, un cititor atent al literaturii contemporane va putea observa că promoția 70, o promoție, cum spuneam, cu intrări individuale și succesive, fără sentiment de grup sau grupare și chiar, pînă de curînd, fără un prea dezvoltat sentiment de generație, iese treptat din conul de umbră, scriitorii ei buni vin sau revin în conștiința cititorului, fără șoc însă, ci, în linia implozivă caracteristică, obținînd un timp al lecturii grație unui prestigiu rezultat din acumulări. Ca niște psihologi cu intuiții istorice, ei pare că au așteptat răbdători să se stingă sau doar să se calmeze activitatea vulcanică din împrejurimi, să se consume energiile clipei, pentru a încerca să parvină, fără stridențe și în condiții de presiune normală, la ecoul reverberat al duratei; și chiar dacă asta n-ar fi decît o ipoteză mincinoasă, un iluzionism al privitorului de prea aproape (cu nimic mai bun decît iluzionismul privitorului de prea departe) și întrezărirea intrării acestei promoții în atenția cititorilor n- ar fi decît simplul și clarul efect al maturizării artistice depline, tot n-ar fi greșit să vedem în literatura scrisă înlăuntrul promoției 70 o tensiune spre constituirea unui alt „orizont de așteptare”.
Promoția 70 este mediană nu doar privită biologic. Ea este prinsă între tensiuni diferite și din cauze conjucturale care țin de evoluția literaturii: “Între o promoție care s-a ivit exploziv pe fondul amorțirii treptate a nervului dogmatic, la finele anilor cincizeci și începutul deceniului următor, și o promoție de asemeni intempestivă însă pe fondul oboselii unei estetici reiterate terapeutic, pro¬moția 70 și-a găsit cu discreție și calm locul în concertul literelor contemporane, su-plinind vreme de aproape zece ani absența unui sentiment activ de generație printr-o atitudine relativistă față de chiar conceptul de generație și prin creditul acordat dintru început individualității.” Promoția 60, dominată de Nichita Stănescu, a exacerbat esteticul pînă la estetism, pentru a se depărta definitiv de proletcultismul anilor 50. Promoția 70 nu mai avea nevoie de acest exces, bătălia fusese câștigată de esteți, acum se punea problema “reconcilierii esteticului cu celelalte categorii (eticul, sociologicul, politicul etc)” . Scriitorii generației 70 nu vor eșua în estetism pur ca predecesorii, nici nu se vor juca de-a deconstrucția, cum vor jubila opzeciștii crescuți la școala cinismului literar a lui Crohmălniceanu sau Manolescu.
Mai exact, scriitorii nu mai sunt interesați doar de frumusețea unuii poem, ci și de conținut, iar conținutul nu era legat de lupta clasei muncitoare împotriva exploatării, nici de succesele socialismului. Romanele, mai ales, cuprin temele majore ale vieții, confruntările insului cu semennii, relația oamenilor în grupuri, dezvoltarea personalității umane. Omul nu mai este o unealtă a unu sistem, nici doar o piesă într-un angrenaz al istoriei. Viața și moartea, dragostea și ura, demnitatea și umilința, puterea și supunerea, destinul și liberul albitru își găsesc cu prisosință locul în proză. Omul se revoltă, dar nu de dragul zbuciumului, nu este maniheist, nici sceptic, contestă fără să excludă variantele vieții. Toate aceste însă sunt îmbrăcate în hainele nobile ale frumuseții stilistice.
Din punct de vedere stilistic, scriitorii generației 70 sunt deschiși oricărei formule. De la fraza brută a lui Nicolae Breban până la frazele îndelung cizelate ale lui Mircea Ciobanu există loc pentru orice întorsătură de condei. Personajele sunt grobiene ca la cel dintâi, sau suav nemuritoare ca la cel de al doilea. Istoria, la rândul ei, este concretă și clar definită în ani, ca la Petre Anghel, sau atemporală ca la D.R. Popescu. Activistl de partid, intrat sub lupa scriitorului prin imporatnța pe care i-o dă partidul totalitar, nu mai este unilateral ca la Titus popovici, ci abguu, ca la Dinu Săraru, dedublat ca la C. Țoiu, întrebător și puțin entuziast ca la Marin Preda. Femeia devine complexă, cu tipologie variaată ca în “Cel mai iubit dintre pământeni”, sau suav-plutitoare ca Fibula lui Ștefan Bănuilescu. Poeții nu mai cântă minerii, țăranii colectiviști, zidarii de pe schele. Apar iubitele, amantele, fiicele, mamele, surorile, necunoscutele, fantasmele din vis. Munții și câmpiile țării nu mai sunt surse de balade, ci devin teritorii mitice. Bălțile Brăilei sunt spații ancestrale la Fănuș Neagu, istoria țării e bântuită de personaje și întâmplări apocaliptice, ca la Eugen Barbu și Silviu Angelescu. Boierii, prinții, moșierii, generalii nu mai sunt decrepiți și șireți, ci bătrâni stăpâni ai istoriilor trăite sau închipuite.
Scriitori generației 70 nu au vocație de șefi, nu se doresc lideri și nu-și formează găști. Lupi siguratici, dau ocol socialului, mușcă din halcalele realității și aduc jertfă numai literaturii, cochetând cu eternitatea. Între jilțul puterii și turnul de fildeș, preferă prispa, aflându-se la adăpost de arșiță, iubind lumina. Cu spatele la căldura caldă a interiorului, respiră aerul curat al orizontului, având convingerea că se află întru templul sfânt al cuvintelor.
Convins că poate să-și ajute generația prin implicare în viața publică, Ulici intră în politică, se grupează cu oameni fără iluzii și fără credință și obosește, depărtându-se de chemarea talantului. Moare în mod stupid, în urma inhalării gazelor de la o sobă defectă. El, care în timpul vieții a respirat doar briza valurilor nesfârșite pe care plutesc micile ambarcațiuni ale artiștilor în drumul lor spre Marea de Aral.