Înțelepciunea alină prin gânduri, în primul rând, sufletul. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru, omul, prin excelență, s-ar împotmoli, starea de neliniște prin necunoașterea înconjurului ar rupe orice relație între ins și universul material, între individul fizic și individul univers lăunttric.
Viața, pur omenească, ce cuprinde înțelegerea existenței, rațiunea trăirii și moralitatea relației cu mediul, nu ar avea sens uman dacă baza vieții nu s-ar sprijini pe înțelepciune.
Trebuie înțeles raportul dintre abstractul gândului și trăirea în timp și spațiu, pentru ca experiențele câștigate să producă înțelepciunea ca suport al existenței fizico-mentale.
Totul culminează cu faptul că prin câștigarea înțelepciunii, acumulată în timp prin suferință, se provoacă individului posibilitatea să aibă o gândire realistă, să își exprime gândul printr-un noian de vorbe corecte și, nu în ultimul rând, să aibă un comportament drept încadrat într-o moralitate nemincinoasă și virtuoasă.
Întotdeauna înțelepciunea se află în inimile celor care doresc în permanență, prin suferințele gândului, să acumuleze și să împrăștie cunoaștere. Niciodată ea (înțelepciunea) nu se va găsi în inimile mediocrilor doritori permanent de a-și duce viețile în huzur și petreceri deșănțate.
Este posibil ca într-un om umil material înțelepciunea să fie la cote superlative, însă din cauza acelei gândiri meschine și înguste a nerozilor, îndemnul și vorba înțeleaptă să fie disprețuite și neluate în seamă.
Niciodată înțelepciunea nu este strigată în gura mare, ci este șoptită pentru a pătrunde în suflet într-o armonie vibrațională.
Dacă cel ce consideră că emană înțelepciune nu iși este sieși de folos, atunci toată această cunoaștere ce se dorește a fi transmisă este în zadar.
De multe ori în viață un înțelept este obligat să disimuleze știința sa în prostie, însă vorbele meșteșugite spuse pe înțelesul tuturor mediocrilor pot să producă exact rezultatul dorit, ideile sale fiind capătul de început al crâmpeielor de cunoaștere ce pot schimba din temelii existența prosștilor.
Niciodată înțelepciunea nu va fi regăsită într-un om mânios, petrecăreț, tulburat sufletește și fără curaj.
În viață înțelepciunea se hrănește cu experiențele vechi și nu le deplânge, iar când aceasta este însușită, cu siguranță va produce stare de fericire.
Cunoașterea acumulată devine sublimă când omul înțelept poate face față diverselor situații fără a gândi în niciun moment că nu poate să rezolve problema ce va fi să se întâmple. Ea nu devine parte din individ neapărat prin învățare, ci este acumulată mult mai profund în funcție de puterea de înțelegere a vieții de către respectivul.
Oricând putem să transmitem cunoștințele învățate de la ații, însă aceasta nu înseamnă că automat suntem și înțelepți.
Trebuie să producem în noi înșine cunoaștere ce poate deveni forță și învățătură pentru ceilalți.
De multe ori înțelepciunea este mult mai benefică când o transmiți altora prin sfaturi, decât atunci când încerci să te ajuți singur.
Dacă în tinerețe a existat filonul înțelepciunii, la bătrânețe ne putem considera înțelepți, însă dacă lipsește acest grăunte de cunoaștere profundă, nu vom deveni decât niște bătrâni neputincioși cu minte de copii.