Făcea parte din stirpea aleasă a celor ce gândesc cu propria lor minte, după o îndelungă chibzuință și, dacă ar fi avut o altă profesie, (ceea ce în mod sigur era cu neputință) ar fi fost, poate, judecător. Un judecător ce dă sentința doar pe hârtie, fără să fie capabil să ceară și executarea ei, un judecător interesat mai mult de cuvântul apărătorului decât de cel care ar fi reprezentat procuratură.
Nu țin bine minte anul, și cu atât mai puțin luna sau ziua, când l-am văzut prima dată, dar știu că m-a surprins înălțimea lui. Mi se părea înalt, deși vedeam bine că nu este, nu mă privea de sus. Ședea drept, sigur pe el, vorbea rar, privindu-te în ochi și dincolo de tine, și ceea ce speria cel mai mult era gândul că te vede nu pe tine, ci ceea ce ai fi putut avea urât în tine.
Mai târziu, am avut norocul să-1 întâlnesc de mai multe ori, să stăm de vorbă, și, ceea ce n-aș fi îndrăznit să sper niciodată, să fiu printre cei pe care-i considera apropiații lui. Apoi s-a întâmplat ceea ce n-aș fi crezut că se va întâmpla vreodată, oricum eu nu gândisem niciodată la asta, vreau să spun că nu m-am închipuit niciodată trăind fără să știu că trăiește și el.
...Era chiar mijlocul verii anului 1979, căldura nu era insuportabilă. Mâncasem împreună la Capsa și ne îndreptam spre editura Cartea Românească, unde era director. Am urcat cele câteva scări până la biroul lui de la parter, am vrut să mă retrag, ca să-și vadă de treburi.
- Hai, monșer, intră, să vedem ce mai este pe aici, mi-a zis deschizând ușa secretariatului.
- Dacă nu deranjez...
Nu ne-a mai rămas vreme de politețuri, fiindcă îndată ce 1-a văzut pe Marin Preda, secretara - distinsa doamnă Stănescu, amabilă și sobră cum îi era obiceiul - și-a arătat îngrijorarea:
- Domnule Preda, pe unde umblați, că vă caută Comitetul Central și eu nu știu pe unde sunteți.
- Sunt aici, unde să fiu, nu se vede? s-a mirat Marin Preda. Cine să mă caute pe mine de la Comitelui Central...
- Tovarășul secretar Enache, a sunat de trei ori.
- Ai vorbit dumneata cu el?
- Cu el nu, am vorbit cu secretara, e ceva urgent, a zis să sunați.
- Mai revin ei dacă au nevoie.
Am intrat în biroul lui, m-am așezat pe scaun și așteptam un pretext ca să plec. Dar aș fi vrut să și rămân. Eram surprins de reacția lui Preda: știam că nu este dornic să stea în preajma puternicilor zilei, dar lipsa de reacție față de apelul partidului mă uimea. Doamna Stănescu, îmbrăcată elegant, cu pas sigur, se apropie de scaunul directorului:
- Domnule Preda, vă rog să dați telefon, mă duc să fac legătura.
Convinsă că va fi ascultată, ca o mamă care-și cunoaște fiul și știe că i se datorează respect, vru să iasă.
- Pe cine să sun, dragă, întrebă Preda cu voce caldă.
- Nu v-am spus, vă caută tovarășul Petru Enache, vrea să vă vorbească, mi-a spus că e ceva foarte important.
- Cât de important?
- Pe mine mă întrebați, se miră secretara, sunați-1 și lămuriți-vă.
Trăiam un sentiment ambiguu. Pe de o parte îmi părea bine că domnul Preda nu se grăbește să-1 sune pe ”domnul” Petru Enache, iar pe de altă parte o înțe¬legeam și pe secretară care promisese că va da de știre de îndată ce-i va veni șeful. Îl văzusem și eu de câteva ori pe Petru Enache, dar el nu mă cunoștea. Pe vremea când lucram la Radioteleviziune, iar el, în calitate de secretar cu propaganda, venea uneori pe terenul pălă¬vrăgelii comuniste. Nu-mi era antipatic, părea un om cumsecade, ca și Cornel Burtică, fost tot secretar cu propaganda, înaintea lui, dar mie toți activiștii de partid care îl sprijineau pe dictator îmi erau antipatici. Toți me¬mbrii de partid îmi erau antipatici, începând cu mine, membru din 1963, din vremea când îmi făceam stagiul militar. Totuși, eu n-aș fi fost în stare să refuz un telefon, dacă mi se spunea că sunt căutat. Preda însă putea, iată un motiv în plus să-1 stimez pe scriitorul despre care învățasem la școală, care-mi publicase câteva cărți la editura pe care o conducea și care acum îmi făcea onoarea să mă accepte în preajma lui și chiar să mă¬nânce sau să bea o cafea ori un coniac doar cu mine.
Am toate păcatele din lume, dar dacă trebuie să optez, nu țin partea celui tare, prefer să iau apărarea celui aflat în dificultate. E posibil ca inițiativa să nu fi fost a mea, poate doamna Stănescu mi-a cerut ajutorul din priviri. Am intervenit:
- Domnule Preda, trebuie să sunați...
- De ce, monșer, lasă că mai sună ei o dată, nu e nici o grabă.
- Domn Preda, dacă dânsa a promis...
- Chiar am promis, prinde ideea din zbor doamna Stănescu, avem și noi secretarele obligațiile noastre, și eu apelez la ele când e nevoie, nu-mi convine să nu îmi facă nici o legătură telefonică la ceceu (Comitetul Central al Partidului).
- Bine, monșer, zice Preda, cu aerul că îmi face un hatâr, dar eu știam că nu este opinia mea atât de impor¬tantă încât să-i schimbe o hotărâre.
Secretara a format numărul, și cele două i-au pus în legătură telefonică pe cei doi. Am vrut să ies din birou, dar Marin Preda mi-a făcut semn să rămân.
A urmat o convorbire telefonică pe care am înțeles-o foarte bine, fiindcă domnul Preda repeta aproape fiecare replică a interlocutorului de la celălalt capăt al firului, cerând lămuriri:
- Să mă duc la Neptun, ziceți? Păi ce să caut eu la Neptun? A, vrea tovarășul întâlnire cu scriitorii! Păi, monșer, eu cred că asta nu e întâlnire. Eu știu așa, când vrei să te întâlnești cu cineva îl întrebi dinainte dacă-i convine ora, dacă-i convine locul... Ce întâlnire e asta? Cred că s-a plictisit singur în concediu și n-are cu cina sta de vorbă și ne cheamă pe noi scriitorii... Cine mai vine acolo?
Eram încântat că vorbește cu un secretar al partidului despre secretarul general de parcă nu i-ar fi fost teamă de nimic, dar nu vroiam să lipsească de la întâinirea șefului statului cu scriitorii. Parcă mi-a citit gândul și, în sfârșit, s-a lăsat convins. A încheiat discuția cu Petru Enache promițând că se mai gândește, dar dacă se va duce, o să se deplaseze cu mașina personală, în nici un caz nu va merge cu autobuzul care-i va trans¬porta pe ceilalți invitați. A închis telefonul și a început să se certe cu mine:
- Auzi, monșer, ce e în capul ăstora! Să mergem la Neptun că nu are Ceaușescu pe nimeni căruia să-i țină discursuri, ne cheamă pe noi acolo ca să-1 filmeze ăia și să-1 dea la televizor cum dă el indicații prețioase cu mâinile. Nu mă duc!
Cât timp mi-a reprodus replicile lui Enache s-a enervat din nou. Concluzia lui era simplă: n-au ce face și-1 scot pe el din casă să-1 ducă în soarele de la mare. Lui nu-i place marea, asta e! Ceaușescu o să mai spună o dată ce a mai spus de o sută de ori. Ce zici dumneata de chestia asta?
I-am zis că trebuie să se ducă, fiindcă gestul o să fie socotit un afront, că invitația făcută personal de se¬cretarul cu propaganda e o dovadă că el, Marin Preda, este apreciat, lucru absolut firesc, dar nu l-am convins. Aveam totuși impresia că în sinea lui nu voia să lipsească și ca să-1 hotărăsc am adus alt argument: Acolo o să fie toți scriitorii care-1 urăsc pe el și care abia așteaptă să lovească în editura „Cartea Românească" și în scriitorii care sunt publicați aici.
- N-au decât, a ripostat, îi privește.
- Nu-i privește numai pe ei, o să ne trezim că nu mai putem publica, bineînțeles că nu pe dumneavoastră o să vă interzică, dar pe noi cei tineri și mai puțin cunoscuți de marele public o să ne pună la index.
- Bine, zice, mergem, dar nu cu ei, nu ne ducem noi cu autobuzul lor ca la manifestație.
- Eu n-am ce căuta, că nu m-a invitat nimeni, dar dumneavoastră trebuie să mergeți.
- Mă duci dumneata cu mașina.
I-am explicat că nu mai am mașină, tocmai o vândusem.
- Bine, zice, mergem cu mașina mea, ai mai condus Fiat 1300?
Nu mai condusesem, lucru pe care l-am recunoscut și i-am spus și că nu mă pricep la mecanică, dar poate n-o să fie nevoie de nici o intervenție, plecăm când o să zică dumnealui și în patru ceasuri o să fim la Neptun. I-am propus să îl luăm și pe Cornel Popescu, redactorul șef al editurii, ca să ne mai țină puțin de vorbă și am și eu cu cine rămâne cât timp se va duce el la consfătuir¬ea de lucru. Cornel Popescu era, ca vârstă, între mine și domnul Preda, avea vreo zece ani mai mult decât mine, dar eram buni prieteni. Nu eram singurul care se sim¬țea bine în prezența lui, era un om blând și reușea să nu se certe cu nimeni, zâmbetul lui devenit, uneori, râs pre¬lungit, calma mulți autori nervoși care nu prindeau loc în planul editurii. Ne-am înțeles de unde voi lua mașina, am făcut un drum de probă prin București, apoi am plecat toți trei spre mare, după ce ne-a mai explicat o dată în automobil stupizenia întâlnirii pe care nu vroia deloc s-o accepte ca fiind de vreo utilitate, ci doar un capriciu al lui Ceaușescu.
La Urziceni, domnul Preda a vrut să mâncăm. Ne-am abătut de la șosea, am intrat într-un restaurant de la parterul unui bloc, spațios și fără stil, ca mai toate restaurantele din acea vreme. Când am ajuns din nou la șosea, am semnalizat stânga, dar nu m-am înscris bine pe drumul spre Constanța și au început surprizele. - Monșer, zice Preda, trage pe dreapta.
M-am conformat. Eram nu doar un șofer începător în ale Fiatului, dar și un copil ascultător: făceam ce-mi spunea el, nu degeaba era de aceeași vârstă cu tata, ba chiar cu un an mai mare decât el. Și slugarnic cât cu¬prinde, adaugă poate vreun cititor binevoitor, motiv pentru care mă opresc să fac câteva precizări.
Am auzit de scriitorul Marin Preda prin anul 1960. Precum se poate observa, nu am avut geniu chiar de mic, nu aflam de romanele bune de îndată ce se tipă¬reau, în Băileștiul Doljului, unde trăiam eu, știrile bune ajungeau cu oarecare întârziere. Am citit Moromeții (pe atunci nu se știa că se va numi cândva Moromeții Unu), dar cartea nu mi-a plăcut. După cum se știe, acțiunea cărții se petrece în comuna de câmpie Siliștea-Gumești. Chiar lângă Băilești se află o comună cu nume apropiat, Siliștea Crucii. Eram convins, cu mintea mea de atunci, că în carte este vorba despre această comună și că a schimbat autorul ceva, ca să nu se prindă oamenii despre ce este vorba. Dar nu din pricina asta nu mi-a plăcut cartea, ci fiindcă țăranii de care se ocupa Marin Preda erau prea deștepți. Cu timpul mi-am dat seama că despre altceva este vorba, iar acum cred că așa cum toții scriitorii ruși se trag din mantaua lui Gogol, după expresia tot a unui rus, noi românii am învățat carte, școală elementară sau studii superioare, trăgând cu urechea la ce vorbeau prietenii lui Ilie Moromete strânși în poiana lui Iocan (cei care au trecut pe acolo și au învățat, cine se afla la Oxford sau s-a născut deja universitar prin gropi citadine poate că nu). Mă refer, desigur, la cei care au învățat să scrie lite¬ratură, fiindcă unii întâi au învățat să scrie (evident, lucruri nemaipomenite) și abia pe urmă au încercat să învețe și cititul. Sunt cazuri de indivizi care s-au îmbol¬năvit de fiere, au făcut ulcer, au rămas fără dinți și scriu în continuare despre ce n-au citit. Unul, de pildă, a scris despre mine că am trei picioare, deși eu am doar unul bun, al doilea, când merg, abia se târăște după primul. Un altul a scris că mi-a văzut diploma de bodigard, când în realitate eu am fost doar paznic de vie ( a bunicului). Dar în felul acesta au putut ei să-și arate coșurile de pe obraz pe sticla televizorului și s-a întrebat lumea cum îi cheamă. Cel mai mult m-am bucurat când a spus cineva că m-am dat bine pe lângă Preda, ceea ce nu se făcea, cinstit ar fi fost, după mintea unora, ca de câte ori mă întâl¬neam cu domnul Preda să-1 înjur și să-i dau și câțiva pumni în nas, fiindcă avea nasul prea ascuțit și ar fi trebuit turtit, să nu mai vorbească atâta lume despre el.
Dar ceea ce este de recunoscut, recunosc de bună voie și nesilit de nimeni: l-am iubit pe Marin Preda ca pe un frate mai mare și ca pe un părinte. Știu că nu sunt singurul care 1-a iubit și n-aș vrea să fiu singurul. Și l-am stimat. Și am avut sentimentul când eram cu el că stau în preajma celui mai mare scriitor român în viață. Și eram tare mândru că mă acceptă printre puținii lui prieteni, iar seara, după o întâlnire cu el, adormeam fericit, fiindcă Dumnezeu îmi făcuse un dar pe care nici eu nu avusesem curajul să i-1 cer, acela de a mă ști apropiatul unui om de excepție. Recunosc, nu era sin¬gurul care-mi făcea cinstea de a mă trata cu o conside¬rație pe care n-o speram, dar discuțiile cu el erau răs¬colitoare. L-am cunoscut bine pe Constantin Noica, l-am cunoscut bine pe Petre Þuțea, dar întrebările pe care ți le punea - și le punea - Marin Preda nu te lăsau să dormi. El nu vorbea niciodată ca să se afle în treabă, nu spunea banalități și nu suporta mediocritatea. Poate alții l-au cunoscut altfel, poate l-au cunoscut mai bine, poate eu eram mediocru și mă fascina mediocritatea lui, se poate, dar nu pricep de ce s-ar supăra cineva pentru asta, am pierdut sau am câștigat timpul meu, n-am mâncat din traista nimănui, mi-am ales interlocutorii după cum am vrut, drept pe care-1 are și-1 avea oricine. Dar ca să fim și mai exacți și să nu moară istoricii literari fără dovezi, mai fac și precizarea că atunci când m-am împrietenit cu Marin Preda, adică mi-am permis să-1 caut la editură sau la Mogoșoaia și să ieșim împreună la Capsa ori la alte restaurante, publicasem la Cartea Românească vreo cinci cărți și încă vreo două la alte edituri, așa că, scuzați dumneavoastră, cinstiți dezinte¬resați, îmi găseam și alte relații!
Să ne întoarcem însă la mașină, că Fiatul merge și consumă benzină, chiar dacă staționează pe marginea șoselei.
- Monșer, zice Preda, n-am luat-o bine, trebuie să întorci.
- Am luat-o foarte bine, protestez eu, am venit din¬colo, am făcut dreapta, acum ne-am întors, am făcut stânga și ne continuăm drumul spre litoralul românesc, și curând-curând ajungem la Mamaia, perla Mării Negre...
- De unde știi dumneata că e Constanța înainte?
- Păi nu v-am explicat?
- Nu e bine, monșer, trebuie să întrebăm, altfel nu plecăm de aici...
- Cornele, apelez eu la adjunctul lui, care ședea pe bancheta din spate și zâmbea nedumerit, n-am venit noi din colo, nu e Bucureștiul în spatele nostru?
- N-are de unde să știe dejghiocatul ăsta, zice Preda, a dormit tot timpul de când am plecat...
Dejghiocatul, Belitul, Zâmbatul erau doar câteva din pseudonimele cu care-1 gratula pe Cornel Popescu, dar nu numai pe el. Uneori, pe alții îi numea așa cu dispreț, lui Cornel însă îi spunea astfel cu dragoste. Văzând că nu mă înțeleg cu el, m-am dat jos din mașină și am oprit primul trecător rugându-1 să-mi confirme că, dacă mergem înainte, ajungem la Constanța.
- Ce-ai făcut, monșer, mă întreabă Preda curios, ai aflat?
- Am aflat.
- Cum ai aflat?
- L-am întrebat pe nenea ăla, n-ați văzut?
- Ehee, he, țâșni râsul lui inconfundabil, ca al unui cal care amușinează o mânză prin preajmă, ehe, he, he!..
Era fericit. În spatele lentilelor groase care-i accen¬tuau privirea pătrunzătoare, se citea fericirea. Cintinuă pe un ton neutru:
-Așa, monșer, bravo, când nu știi un lucru, întreabă! Așa m-a învățat pe mine tata când am plecat de-acasă. Mă, Marine, tu pleci acum la oraș, ia spune-mi tu mie, ce faci tu dacă nu știi un lucru? Văd eu ce fac, continuă Preda povestirea, schimbând tonul, vorbind răstit, să înțeleg că era supărat de întrebarea tatălui. Nu așa, a zis tata, nu plecăm mai departe până nu-mi spui tu mie ce ai să faci dacă nu știi un lucru. Mă descurc eu, a venit răs¬punsul copilului, reprodus acum de omul matur, trecut de 55 de ani. Nu e așa, a zis tata, când nu știi un lucru, te oprești și întrebi până afli!
Terminând de reprodus sfatul tatălui, a făcut o pauză și ne-a privit pe fiecare în parte, de parcă ne-ar fi supus unui examen sever: ei, ce ziceți de chestia asta?
Ziceam bine, am pornit mașina fericiți că Marin Preda are chef de vorbă. N-a fost nevoie să-1 rugăm să ne spună ce 1-a mai învățat Tudor Călărașu. El avea alt¬ceva de povestit. Îl cunoșteam acum destul de bine, știam că la el întrebările sau afirmațiile de la început au un scop precis, voia să ajungă undeva, într-un loc știut doar de el, trebuia să ai răbdare, că știa el care-i sfârșitul.
- Păi cum, monșer, să mă duc eu la Paris cu Crohu (Crohu era criticul Ov. S. Crohmălniceanu) și căutăm o adresă, un tip cu care trebuia să stăm de vorbă. Crohu avea o hartă a orașului în mână și o studia cu atenție. Ne-am învârtit un ceas pe străzile din jur, numai strada căutată nu era. „Domnul Crohmălniceanu, zic eu - și aici vocea lui Preda s-a îngroșat, iar spinarea i s-a îndreptat, semn că trebuie să ne dăm seama că-1 privea de sus și vrea să-1 scoată la tablă, domnu Oves Crohmălniceanu, o să ne plimbăm până diseară, tot nu găsim." „Cum să nu găsim, se miră Crohu, uite harta aici, nu se poate să nu găsim, suntem chiar lângă ea.” „Lângă” ea suntem de două ceasuri și asta nu ne-ajută la nimic. E chiar aici, zice Crohu. Ba nu e, zic, și opresc un trecător. Îl întreb și el îmi arată strada, spre supă¬rarea lui Crohmălniceanu. L-am lăsat să-i treacă mi¬rarea și i-am spus: „Domnul Crohmălniceanu - din nou glasul sobru, ochii măriți și spinarea dreaptă - așa mi-a spus mie tata, monșer, dacă nu știi un lucru, întreabă, nu te plimba cu harta Parisului în mână, că nu ești la București. He, he, he!"
La Neptun, la Vila scriitorilor, era deja adunată toată floarea cea vestită a literaturii române, zeci de genii pe metrul pătrat. Pe lângă scriitorii care-și petre¬ceau concediul de odihnă în acea serie - programarea se făcea din timp, o serie ținea două săptămâni, iar fie¬care familie avea rezervată o garsonieră, la prețuri ono¬rabile, cu excepția celor din conducerea Uniunii și a altora, la fel de talentați ca ei, care puteau să stea și o lună și ocupau un apartament cu două camere - acum se aflau și cei invitați de tovarășul la consfătuire. Preda s-a retras cu Eugen Jebeleanu la o masă din colț, Cornel și cu mine ne-am așezat în altă parte. Cornel Popescu avea mulți prieteni printre scriitorii de-acolo, care au și venit la masa noastră. Mai târziu, când nu a mai fost redactor șef la editură, nu știu din ce motive nu mai era căutat de prieteni. Dar acum ne era bine: sosisem fără nici un incident la destinație, sala de mese era lumi¬nată, mâncarea era bună și ieftină, briza mării ajungea până la noi, iar noi toți, care mai de care mai în forță și mai talentat. La un moment dat, lui Cornel i s-a spus că el și cu mine nu avem cameră în vila cu pricina, fiindcă toate sunt ocupate de cei care s-au programat cu luni în urmă, doar domnul Preda o să rămână acolo, noi avem rezervare la un hotel din preajmă, foarte aproape (dacă nu mă înșel se chema hotel Muntenia). Știam că nu sunt locuri la vilă, ba chiar nici la alte hoteluri și nu price¬peam de unde au găsit loc pentru Preda, așa că eram foarte mulțumiți de rezervarea despre care ni se vorbise.
Când a terminat de discutat cu Eugen Jebeleanu, Preda a venit la masa noastră, unde discuția dintre Corneliu Sturzu și mine era în toi, ne contraziceam de mama focului pe un subiect rămas fără răspuns și acum, după trecerea lui în neființă: cine suferă mai mult din pricina rușilor dintre noi doi, eu ca oltean sau el ca moldovean, cu rusnacii în coastă. I-am promis că dacă se declanșează al treilea război mondial și rușii atacă Moldova, nu mă refugiez la Băilești, dau fuga la Iași, să-i dau o mână de ajutor. Nu m-a crezut și mi-a făcut o demonstrație că el iubește mai mult decât mine pe Mihai Viteazu, Constantin Brâncuși sau Nicolae Titulescu, deși sunt olteni de-ai mei. L-am crezut, dar n-am mai apucat să-i declar asta, fiindcă a venit la masa noastră Marin Preda, care și-a tras un scaun și s-a așezat între mine și Cornel Popescu.
Eu de felul meu sunt vorbăreț și multe mi s-au tras de la neputința de a-mi ține gura; de dragul unei replici pe care n-am mai stat s-o rumeg bine am făcut multe gafe, mi-am jignit prietenii și mi-am alimentat dușmanii cu zeamă de venin (esența o puneau ei), dar în preajma lui Preda încercam să par un om cu judecată, pentru că știam ce preț pune el pe cuvinte. În plus, dacă până la venirea lui mi se părea normal cât de cât să mă gro¬zăvesc față de Sturzu și să-i arăt cât de șugubăț sunt eu, când a venit Preda am cam tăcut.
- Ce faceți, monșer, aici, ce beți?
Am mormăit care ce-a vrut în barbă sau cu glas răgușit, iar Preda a comandat vin.
- E, ce vorbeați?
Sturzu, Dumnezeu să-1 odihnească în pace, nu prea avea umor. A luat întrebarea de bună și a început să-i explice lui Preda, cuvânt cu cuvânt, conflictul dintre mine și el pe seama intensității sentimentelor patriotice în caz de atac sovietic, cu sprijinul Tratatului de la Varșovia, pe linia Iași-Bârlad, cu punerea la adăpost a Băileștilor de Dolj. Marin Preda n-a înțeles nimic și i-a comunicat cu uimire:
- Ce spui, monșer, că nu pricep, apoi a încercat să schimbe subiectul: Dumneata cu ce te ocupi?
Mie, dar cred că și celorlalți de la masă, ne-a fost clar că Preda vroia să-1 convingă să tacă, dar Sturzu nu s-a lăsat, încet, răbdător și didactic, și-a făcut curiculum-vitae, culminând cu intrarea în contemporaneitate, acum era redactor șef la revista Uniunii Scriitorilor care apărea la Iași, „Convorbiri literare".
- Păi, se miră Preda, n-a fost o revistă „Convorbiri literare" pe vremea lui Maiorescu?
- Ba da, confirmă Sturzu, noi suntem continuatorii ei, încercăm, în noile condiții socio-culturale să ducem mai departe flacăra aprinsă de cărturari în fosta capitală a Moldovei, tocmai asta îi explicam lui Petre Anghel, că noi, moldovenii, deși datorită așezării geografice foarte aproape de Uniunea Sovietică, noi mai mult decât re¬gățenii și decât oltenii, fiindcă Mihai Viteazu și Brâncuși, or fi fost ei olteni, dar eu ca moldovean îi simt mai moldovenește decât...
- Monșer, zice Preda întorcându-se către Cornel Popescu, monșer, repetă, întorcându-se spre mine, voi pricepeți ceva?
Am lăsat ochii jos după modelul lui Cornel, zâm¬betul generos n-am putut să i-1 imit.
- Mă, cu voi vorbesc, voi pricepeți ceva?
Nu i-a răspuns nici unul nici de data asta, iar Preda, supărat, a sărit de pe scaun, a mai spus ceva și s-a întors la masa dinainte, unde șezuse cu Jebeleanu, dar acesta plecase deja. Ne-am dus după el și i-am spus că noi o să fim cazați la alt hotel, să ne spună la ce oră vrea să ne întâlnim a doua zi.
- Nu, monșer, zice, am venit toți trei, stăm toți trei la un loc, să-mi facă și mie rost de cameră acolo, știu că aici nu se poate.
A vorbit, mi se pare, cu Traian Iancu, directorul Fondului literar și până la urmă ne-am dus toți trei la același hotel. Când să intre în apartamentul lui, a apă¬rut surpriza: „Mergeți voi să vedeți camera, apoi veniți să stăm de vorbă, că am eu puțin whisky”. Am mai stat câteva ore de vorbă, spunea ce spunea, apoi revenea întrebarea obsesivă: monșer, ce-are ăla în cap, voi ați înțeles ceva. Și eu și Cornel îi luam apărarea lui Sturzu, aducând tot soiul de argumente și scuze. Preda părea că le-a înțeles și le-a acceptat, noi schimbam vorba, dar el revenea: monșer, voi spuneți-mi ce-ați înțeles, ce e în capul ăluia?
Când am coborât a doua zi din hotel, jos erau aproape toți scriitorii invitați de tovarășul la Neptun. Firește, care mai de care mai bine îmbrăcat. Numai Preda al meu era fără cravată, își scosese gulerul de la cămașă peste gulerul hainei și fredona nu știu ce melodie. Cu cravată sau nu, oricum privirile colegilor s-au îndreptat spre el, fiindcă acum toți știau, chiar dacă nu vroiau s-o recunoască și probabil le este greu s-o recunoască și acum (sau o fi mai ușor acum, când nu mai este printre noi, cine știe) că el era personajul important dintre noi toți, cuvintele și atitudinea lui aveau cea mai mare semnificație. S-a salutat cu câțiva dintre scriitori, s-au împărțit amabilități. Apăruse însă un subiect pentru toți: cine-i spune că trebuie să-și pună cravată?
Cred că Titus Popovici a deschis discuția și 1-a în¬trebat dacă și-a uitat cravata acasă, dar Preda a zis că nu, are una în cameră, dar n-are rost s-o ia că e cald, nici haina n-ar fi trebuit s-o îmbrace, dar... Discuția s-a lungit mult pe acest subiect. Mi se părea că se și joacă, deși se prefăcea supărat pe toți care încercau să-1 con¬vingă că nu se putea duce la întâlnirea cu tovarășul fără cravată. Într-un târziu, am intervenit și eu:
- Domnul Preda, mă duc în cameră și vă aduc cravata...
- Lasă, monșer, că mi-o iau și singur, hai cu mine să ne uităm în oglindă cum vine.
În lift și în cameră m-am purtat cu el de parcă ar fi fost un copil, i-am explicat că nu e bine să ne prindem la mintea altora care nu pot înțelege toate lucrurile, dacă li se pare lor că nu e bine fără cravată, o să-și pună cravată și gata, n-o să-și piardă timpul cu toți formaliștii. Și apoi, deseară, după întrunire, suntem liberi să stăm și-n cap...
- Bine, monșer, dacă așa ziceți voi...
După întâlnirea cu tovarășul, am căutat să rămânem numai cu el, curioși să aflăm ce s-a spus și ce s-a hotă¬rât. Ne-am plimbat pe faleză doar noi trei, Preda, Cornel și cu mine.
- Nimic, monșer, a început el cu concluziile, vorbe de-ale lui, nu v-am spus eu că nu are ce face și de-aia ne-a purtat pe drumuri. Să-1 filmeze pe el și să-1 dea la televizor.
Noi însă voiam amănunte, să ne descrie cum a început, cine mai era în prezidiu, ce-au zis scriitorii, care a fost critic, care lingușitor, ce a răspuns cârmaciul, când a intervenit vâslașa... N-avea chef de vorbă.
- Mâncare a fost, băutură? m-am interesat eu.
- Nu, monșer, mi-a retezat-o el scurt.
- Să-i fie rușine, am vrut eu să pun capăt discuției, simțind că Preda nu e în formă.
Îl mai văzusem de multe ori în situația în care trebuia să-i scoți vorba din gură cu cleștele și învățasem să-1 las în pace, când o să vrea, o să vorbească el.
- De ce să-i fíe rușine, monșer?
- Pentru că e șeful statului, pentru că v-a luat pe toți de la treburile dumneavoastră, pentru că și așa risipește banii pe tot felul de prostii, pentru că nu dădea de la ta-său, ci din ce ia de la noi toți, pentru că...
- Monșer, mă întrerupe el calm. A făcut foarte bine că nu ne-a dat nimic. Nici nu trebuie să ne dea ceva. Noi suntem scriitori, să ne lase în pace, n-avem nevoie de nimic de la ei. Dacă ne lasă în pace, ne publicăm căr¬țile noastre, le vindem, ne luăm bani și ne cumpărăm noi tot ce vrem.
- Așa da, zic eu, dacă judecăm așa...
- Păi numai așa trebuie judecat, ce nevoie avem noi de ei, să facă bine și să ne lase în pace.
Cred ca atunci a vazut Marin Preda ultima dată marea. În mai puțin de un an a plecat în marea călătorie. Daca trecerea a fost firească sau opera dușmanilor nu știu. E obligația altora să scoată la iveală ce nu era cu putință să se spună atunci.