Ileana Mălăncioiu este poeta cea mai tristă din peisajul literaturii române, dar și cea mai profundă, ceea ce s-ar explica prin sentimentul declarat într-o poezie: moartea mă caută de când m-am născut. Subiectele poeziei sale, dacă putem vorbi cu adevărat de subiect în poezie, sunt grave și gravitează în jurul vieții (dar ce fel de viață!) și al morții (dar ce fel de viață după). Un volum chiar se cheamă Sora mea de dincolo, inspirat din tragedia pierderii premature a unei surori. S-ar putea ca gravitatea poeziei sale să provină, pe lângă fondul nativ al seriozității, și din studiile parcurse – este absolventă a Facultății de filozofie (Faust când își amintește de studiile lui scoate un oftat: „am studiat, ah, filozofia”) și chiar autoarea unei teze de doctorat despre tragedia greacă. Ileana Mălăncioiu știe că la originea decăderii umane stă păcatul originar, ceea ce și spune într-un poem intitulat chiar Mândria:
Munții nu știu nimic despre măreția lor/ Numele lor e luat ades în răspăr/ Unii oameni au înnebunit și cred că sunt munți/ Dar cine să le spună acest cumplit adevăr?//
De unde înțelegem că nu doar persoanele mândre sunt vinovate, ci și cei care trec nepăsători peste asemenea manifestări, devenind complici. Scriptura zice: Când voi zice celui rău: ”Vei muri negreșit!”, dacă nu-l vei înștiința, și nu-i vei spune, ca să-l întorci de la calea lui cea rea și să-i scapi viața, acel om rău va muri prin nelegiuirea lui, dar îi voi cere sângele din mâna ta! Dar dacă vei înștiința pe cel rău, și el tot nu se va întoarce de la răutatea lui și de la calea cea rea, va muri prin nelegiuirea lui, dar tu îți vei mântui sufletul!
Este de mirare cum de se mai găsește o rază de speranță în poezia Ileanei Mălăncioiu după atâta realitate îmbâcsită pe care poeta o vede ca pe o casă așezată-n drum care nu mai poate fi zidită decât „din mari rotocoale de fum”. Și cu toate acestea, deși trecutul nu justifică și nu confirmă logica speranței, ca o adevărată creștină, ea crede că va fi bine cândva:
A venit primăvara, speranțele din iarnă s-au dus / Acum se duc speranțele de primăvară/ Dar o să fie bine la toamnă/ Dar o să fie bine la sfârșit.
Dar lucrurile nu se termină bine cu de la ele putere, viața este o pregătire, o anticameră a acestui sfârșit, însuși Domnul a rostit sintagma finală s-a sfârșit, ca un triumf și nu ca o deznădejde, cum se crede de obicei, la capătul unei vieți de fapte împlinite cu credincioșie. Obsedată de moarte, poeta analizează fiecare semn, în speranța salvării. Odată, visând (sau trăind) că ar putea fi ucisă, îl vede pe un nenumit el, sugerat doar de faptul că i se adresează la persoana a II-a singular, cu familiaritate, furișându-se pe terasă mistuind-o „ca pe carnea fragedă și înmiresmată / A unui miel.” Dar între victimă și călău, între cel căutat și căutător este o relație de interdependență:
Trupul meu va pieri de unul singur/ Cu groază tu însuți îl vei căuta/ Sufletul meu va sta la colțul casei/ Și te va lăuda.//
De îndată ce s-a produs întâlnirea, cei doi pot împărți amândoi terasa – spațiul odihnei și al contemplării:
În zori cineva descoperă trupul meu/ Care toată noaptea a săpat un tunel/ Către lumea cealaltă. //
Poemul ”Părul lui Samson” este redarea în versuri a episodului biblic descris în cartea ”Judecători”. Poeta nu este interesată decât de cuplu Samson și Dalila, ambii fiind văzuți ca prototipuri a două lumi ireconciliabile:
Dalila și-a făcut meseria/ Capul lui Samson a stat pe genunchii ei/ Ca pe-o tipsie
Și părul lui a fost tuns și puterea lui/ A fost pierdută fără să știe./ Când s-a trezit și-a vrut să se dezlege/ De funiile strânse pe el era târziu/ Însă povestea sa nu se putea-ncheia /Atâta cât Samson mai era viu.//
Evident, povestea nu se putea termina, Samson apăruse într-un fel special, avea o misiune, el se născuse în urma unei misiuni divine, trebuia să scape poporul evreu de sub asuprirea filistenilor, rol de care s-a achitat parțial, deși nu știm cum va fi judecat în final, știm că ultima rugăciune i-a fost ascultată. Iar poeta este parte integrantă a acestei confruntări dintre bine și rău. Ea așteaptă ca eroul să fie încă o dată ce-a fost. Iar dacă se va pune din nou problema salvării, ea este alături de Samson și așteaptă înfrigurată să-i revină energiile, să poată comunica din nou cu Dumnezeu:
Lumea mai știe numai cum i s-a luat puterea/ Dar eu îmi amintesc și ce urmează/ Și-nfrioșată stau în imensul salon/ Aproape de cei doi stâlpi auriți/ Și-aștept să crească părul lui Samson. //
Poemul Cer senin, îmbietor este o subtilă și sensibilă descriere a Golgotei. Este remarcabilă paralela continuă altoită pe o fină glisare a realității de acum două milenii și întrebările rămase tulburătoare până azi. Poemul începe calm, de parcă s-ar prezenta buletinul meteorologic sau cineva ar fi interesat să știe dacă-și va lua umbrela. Dar jos(sau sus, sau și jos și sus) există un mister de nepătruns:
Muntele urcă aievea până la cer/ Cine ar putea urca astăzi muntele/ Ar intra în cumplitul mister/ Ca în propria lui grădină/ Și ar pieri ca grăuntele/ Spre a da înzecită roadă/ Dar cine mai poate urca muntele?
Cel care a putut urca muntele ceruse și el rod sporit: „ O altă parte a căzut pe pământ bun, și a crescut, și a făcut rod însutit.”" După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: "Cine are urechi de auzit, să audă." Poemul se termină deznădăjduit de lucid, după ce ultima strofă părea că oferă un echilibru:
Totul a fost dinainte vândut/ Totul e bine, totul e aranjat./ Și, vai, chiar este un echilibru:/ Cu paharul care trebuia băut /Se spală pe mâini dregătorul Pillat.
Poezia Monolog divin înaintea erei noastre este o capodoperă. Din nou, după un procedeu deja cunoscut, poeta amestecă planurile, concretul cu abstractul, secolul întâi al erei noastre cu secolul douăzeci, în care scrie. De data aceasta ambiguitatea este de sorginte teologică: Iisus este prezent când ca fiu al omului când ca fiind însuși Domnul. Uneori vorbește și ascultă, iar alteori i se poruncește și de asemenea ascultă. Iar dacă nu acesta este sensul, atunci drama este la fel de profundă: profetul, numit aici fiul omului, așa cum se adresează Domnul mai multor profeți ai Vechiului Testament, nu vrea (sau nu poate) să insulte cetatea sfântă pentru simplul (dar cât de complicat și mistuitor în fond) motiv că acolo l-a cunoscut pe Domnul:
Ca pe o târfă a zis către fiul omului/ Să o judece pe cetatea peste care plutea/ Și fiul omului nu îndrăznea să îi zică târfă cetății/ Deși gura Domnului așa îi zicea.//
Și Domnul dădea de înțeles că nu doar nașterea îi aparține lui, că întregul popor exista prin intervenția divină, și chiar valorile materiale, care ar fi părut că se pot pune pe seama elementului uman, chiar și acestea aveau origine specială:
Îți vor lua podoaba de pietre scumpe/ Și te vor lăsa cu mădularele goale /Te vor ucide cu pietre și te vor străpunge cu săbiile /Căci nu ți-ai amintit de vremea tinereții tale.//
Expresia tinereții tale apare de șapte ori în Biblie, în general legată de relația Domnului cu poporul ales, aidoma poeziei Ilenei Mălăncioiu, de exemplu în Ezechiel, 23. 21: „Astfel, ți-ai înnoit iarăși nelegiuirile tinereții tale, când Egiptenii îți strîngeau țîțele, din pricina sânului tău fecioresc.”
În literatura chocmatică înțeleptul recomandă loialitate în căsnicie: Izvorul tău să fie binecuvântat și bucură-te de nevasta tinereții tale. Iar Eclesiastul cere, de asemenea să-ți aduci aminte de Dumnezeu, „de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele” și până nu se abat asupra ta ca om toate necazurile bătrâneții, când trupul nu mai este slujitor ascultător.
Așa a grăit atunci coborând învăluit în foc/ Și fiul omului a înțeles că era tare mâniat/ Dar tot nu îndrăznea să îi zică târfă cetății /În care Domnul i s-a arătat. //
Poemul este inspirat din Profeția lui Ezechiel, relatată în capitolul 16: Domnul poruncește profetului "Fiul omului, arată Ierusalimului urâciunile lui! Și îi spune și ce anume să transmită. Amintește cetății cum a găsit-o aruncată, de fapt nici nu era ființă umană, ci un avorton, a ridicat-o din milă și a curățit-o. Apoi, crescând și devenind fecioară la vremea iubirii, Domnul spune: ”Þi-am dat haine cusute cu fir, și o încălțăminte de piele de vițel de mare, te-am încins cu in subțire, și te-am îmbrăcat in mătase. Te-am împodobit cu scule scumpe, ți-am pus brățări la mână, și o salbă la gât, ți-am pus o verigă în nas, cercei în urechi, și o cunună minunată pe cap. Astfel, ai fost împodobită cu aur și cu argint, și ai fost îmbrăcată cu in subțire, cu mătase și cusături cu fir. Ai mîncat floarea făinei, miere și untdelemn[...] Dar te-ai încrezut în frumusețea ta, și ai curvit, la adăpostul numelui tău cel mare, ți-ai revărsat curviile înaintea tuturor trecătorilor, și te-ai dat lor.”
Poeta Ileana Mălăncioiu, martiră modernă a cuvintelor, se simte solidară cu toată umilința suferită de creația lui Dumnezeu, de creierul omului, regele Pământului, și de „pământul roditor” al țării noastre.
Așadar, deși în aparență poeta poate mima împăcarea, ea cere în subtext înțelegere și gânduri pioase, împlinirea poruncii de a iubi (de fi iubită) ca un semen.
Într-o poezie inspirată din ineditul cimitirului din comuna Săpânța, cunoscut sub numele de Cimitirul vesel, Ileana Mălăncioiu - pe care ea, firește, cu firea ei sobră nu-l poate percepe ca pe o glumă și nici nu poate mima că i-ar face plăcere - nu vede alt rost decât învierea simbolică a Unuia care-și duce cruce și care, dacă poate merge, înseamnă că a înviat, ceea ce, pentru poetă este adevărata speranță:
În noaptea asta lungă când stau încremenită/ Asemeni unui mort dus de curând/ În cimitirul vesel din Săpânța/ Pe care eu nu-l pot privi râzând...//
În noaptea – ntunecoasă și nesfârșit de lungă/ Eu încă mai visez o zi în care/ Din cimitiru-acesta mai vesel decât este / Un om va ieși-ncet cu crucea în spinare.
Într-un alt poem, poeta se identifică realmente cu Iisus cel crucificat, în numele căruia vorbește. Momentul ales este, se pare, cel al cumplitei singurătăți când Mântuitorul, rămas fără Mijlocitor, strigă Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit. Poeta nu se ferește să-și mărturisească frica de moarte:
Hei, iepure, m-am trezit plângând/ În partea a treia a rugii/ Din grădina Ghetsimani urmărind/ Puterea fugii/ Cu care el se apăra încă/ Pe când sufletul meu murmura:/Tată, dacă altfel nu se poate/ Facă-se voia Ta.
Din fericire, poeta Ileana Mălăncioiu a dovedit aceeași seriozitate și în viața publică. După 1989 a crezut că v-a fi sosit timpul să iasă în arenă. A scris articole pe teme de actualitate. Fire independentă nu a putut colabora prea mult cu nimeni, redactorii șefi și șefii lor au scopuri înalte, de parvenire politică și sunt cu nasul la gaura cheii să miroase tiparnița bacnotelor. Drept este, nici poeta nu e maleabilă. Dar de ce ar fi? Maleabilii se găsesc în ministere, în parlamente, în atelierele de făcut oale. Caracterul Ileanei Mălăncioiu este de bronz. Talentul ei din aur curățit prin foc, așa cum se cere credinței. Și marilor caractere, fie ele artistice.