Ce este mai trist decât să mori văzând că idealurile din tinerețe ți s-au risipit? Că viața ta nu valorează nici cât un prezervativ folosit, năpădită de umilințe, de-o ratare indusă. Că oamenii care te-au aruncat în pușcării pentru că erai țărănist sau liberal, și-l iubeai pe Regele Mihai, prosperă. Că pământul pe care ți l-au confiscat, altădată cu porumb pe el ca o perie imensă, stă nelucrat și plin de gunoaie. Că în fosta ta casă se lăfăie un activist de partid și tu îți întinzi pensia într-un demisol igrasios ori într-un bloc prin ale cărui îmbinări intră vântul. Că propriul tău nepot, de 12 ani, nu crede că, pe vremea războiului, cartelele cu alimente erau mai consistente, îndoctrinat de profesori la școală. Că, deși ai bani, nu ai de unde să-i cumperi o ciocolată aceluiași nepot. Sau o banană. Sau o portocală. Că te-ai săturat să înjuri ascultând în fiecare seară „Europa Liberă”, încălzit parcă și fizic de lămpile pâlpâitoare ale radioului.
Că îți ștergi pe furiș lacrimile, câteodată, emoționat de vocile de la radio, care ți-au devenit membrii ai familiei. Că ți le ștergi cu dosul palmei ca să nu ți le observe nepotul, nepotul care nu trebuie să creadă că are un bunic slab de înger, doar ai luptat în război și ai un șanț în pulpa dreaptă de 25 de cm, lăsat de glontele unui partizan din pădurile aproape neumblate ale Rusiei. Că nu ți-ai pierdut piciorul doar pentru că rusul nu mai avea cartușe în armă și că l-ai împușcat din teamă, privindu-l în ochi. Că n-ai vrut să-l ucizi pe feciorul acela blond, cu față neagră de funingine, cu ochiul drept albastru și stângul căprui. Că ochii aceia îi vezi în fiecare noapte. Că nepotul știe povestea și n-o crede, o consideră o secvență dintr-un film. Că de anii de pușcărie politică nu i-ai spus nepotului, este prea necopt și ar fi dedus că ai fost un nelegiuit. Că doar el învață că orânduirea comunistă este una a dreptății și adevărului, izvorul fericirii omenirii. Că doar și tu i-ai repetat că trebuie să-și asculte și să-și respecte părinții și profesorii; pe cei mai în vârstă, în general.
La acestea m-am gândit după ce am aprins candele, de Luminație, în 1 noiembrie, cum e obiceiul în Ardeal, la mormântul bunicului, mort înainte de 1989. La 42 de ani, revăd imaginea puștiului de 12 ani care am fost, zăpăcit între vorbele profesorilor și ale bunicului. Nu pot să uit că bunicul a murit neîmpăcat, convins că comuniștii vor dăinui cât eternitatea. Așa a murit bunicul meu, ca și bunicul ori bunica ta probabil, cititorule, însingurați în tristețea lor.
Avem dreptul să nu ne aducem aminte de ei, să acceptăm detașați ce se întâmplă, ceea ce înseamnă o trădare a memoriei lor? Avem dreptul să acceptăm ca vinovații de ruinarea vieților bunicilor să nu fie trași la răspundere? Avem dreptul, ca intelectuali, să acceptăm condamnarea de paradă a comunismului, demagogică, fără finalitate practică? Iar condamnarea comunismului marca Băsescu, gest pentru care o pleiadă de intelectuali îi iartă golăniile și derapajele de mână forte, nu este, de fapt, o manipulare mârșavă, care se folosește de memoria morților noștri dragi, pentru a obține un credit nemeritat unui fost informator al Securității, actualul președinte, și găștii din jurul său?
Între Vladimir Tismăneanu, care condamnă în seminare tocătoare de bani comunismul, și Marius Oprea, care dezgroapă din locuri neștiute victimele Securității, merg pe mâna celui de-al doilea.
Intelectualii care-și justifică simpatia pentru Băsescu tocmai cu condamnarea fariseică a comunismului scuipă, prin ricoșeu, pe mormântul bunicului meu. Pe mormintele a sute de mii de bunici, care au urât comunismul și n-au apucat decembrie 1989. N-am cum să-i iert. Fiindcă nu pot să-i suspectez, ca o scuză, că sunt orbiți de strălucitorul halou ideatic al locatarului de la Cotroceni. Iar scuza prostiei nu este de introdus în discuție.
(Text publicat pe Agentia de Carte)