BASARABEANUL Ianoș Þurcanu reprezintă, cel puțin după cât mi se pare, o interesantă sinteză între biografie și creație – ambele spectaculoase, oarecum exhibate, dar și ascunse, marcate de abandonuri semnificative și reluări perpetue (însă deloc sisifice) ale căutării: de sine, de alții, de certitudini, oscilând între iluzie și deziluzionarea ironică, între melancolie și jubilație, între gravitate și ludic. Un neoromantic jucându-și postura, un veșnic îndrăgostit cu manifestări donjuanești, evoluând lesne de la melancolie la ironie și de la interiorizare la extrovertire, cu ceva histrionic (dar și melancolic) în tot ce face și în tot ce exprimă.
Născut în 1951 în cătunul Pelenia, din județul Bălți, apropiat, precizează poetul, de Sofia prietenului său Iulian Filip, Ianoș Þurcanu a absolvit Colegiul de Medicină din Bălți (unde redacta tezele de latină în versuri) și apoi Institutul de Medicină din Krasnodar, ajungând, la un moment dat, angajat la Centrul de pregătire și antrenamente speciale pentru piloți și cosmonauți de la Soci, pe țărmul caucazian al Mării Negre. În toată această perioadă se interesează și de literatură, călătorește mult, se apropie de oameni de artă și de scriitori (Valentin Kataev, Andrei Voznesenski), urmând, totodată, la fără frecvență, cursurile Institutului de Literatură Universală „Maxim Gorki” din Moscova, absolvite în 1980. După multele-i peregrinări (și căutări), revine, în 1992, acasă, la Chișinău, dedicându-se literaturii – ca poet, autor pentru copii, autor de aforisme și de texte de cântece de muzică ușoară și de muzică pentru cei mici. Chiar anul acesta a apărut la Chișinău un CD intitulat „Viața mea e doar iubire”, cuprinzând 20 de cântece pe versurile poetului, în interpretarea unor cunoscuți cântăreți basarabeni. De menționat că Ianoș Þurcanu este autorul a peste 500 de asemenea texte puse pe muzică.
Toate cele de mai sus fac din Ianoș Þurcanu un personaj nu doar al lumii literar-artistice moldovene, dar și al propriei sale creații, în care îl simțim mereu prezent, inclusiv cu tot ceea ce aduce în spațiul fictiv din propria sa existență reală. Ar fi de remarcat că această impresie nu e strict condiționată (deși e înlesnită) de cunoașterea detaliilor biografice inserate mai sus (ori a altora), ci ține de un minulescianism (și, în parte, de un sorescianism) al atitudinii, al manifestării și, nu o dată, al stilului. Ar mai fi de spus că pelerinajul care a marcat prima perioadă a existenței scriitorului i-a întârziat debutul editorial, produs abia în 1994, așadar la vârsta de 43 de ani, cu volumul de versuri „Oglinda stranie”. Întoarcerea la Chișinău a reprezentat pentru el, prin urmare, nu doar o întoarcere la matcă, dar și la matca literară. Urmează, într-o succesiune debordantă (care poate sugera și faptul că multe texte ale autorului erau deja scrise), numeroase volume - am numărat cam 45, două dintre acestea traduse în Italia, alte câteva apărute la edituri din România – de versuri (pentru cei mari și cei mici) ori de aforisme și cugetări. Recent, Ianoș Þurcanu a realizat, din toate acestea, sub titlul „Cea mai frumoasă vară a iubirii”, o semnificativă selecție*, apărută la editurile Bibliotheca din Târgoviște și Cartdidact din Chișinău. Volumul (care cuprinde poezie, poezie pentru copii și un florilegiu de aforisme – grafica aparținându-i, de asemenea, autorului) este însoțit de o prefață a academicianului Mihai Cimpoi și include, la final, și o secvență de aprecieri critice.

A VORBI în România despre un poet (despre poeți) din Basarabia comportă câteva dificultăți și câteva riscuri. Le-am evidențiat comentând prima ediție a antologiei „Poezia acasă”, apărută în 2003 la Editura Bibliotheca din Târgoviște, în îngrijirea lui Iulian Filip și Mihai Stan, pe baza rubricii susținute de primul în revista „Litere”. În prefața celei de-a doua ediții, din 2007, academicianul Mihai Cimpoi reține următoarea apreciere din comentariul meu privind poezia basarabeană: „E o frumoasă poezie robinsonică, întârziind într-un stil pe care l-a tot șlefuit și asemănătoare, din acest punct de vedere, cu cea a unor autori români din exil, precum Ștefan Baciu sau Horia Stamatu, încremeniți în stilul interbelic cu care au plecat în străinătate”. Dl Cimpoi mai evidențiază pertinenta opinie a lui Barbu Cioculescu (exprimată tot în „Litere”), care observă „plăcerea pentru miezul tematic” în detrimentul „pâclei metafizice” și „determinarea conținutistică”, de unde „în pofida oricărei aventuri a formei, clasicitatea de fond, decelând o certă stare de insularitate, punctul de despărțire de lirica celorlalte românești pajiști și urbe, dar guvernate de Capitală și în trențe postmoderniste, vestind globalizarea, până la desfigurare”. Aș mai adăuga (reitera) observația mea că, privită în mod excesiv în raport cu mișcarea poetică din Þară, poezia basarabeană, caracterizată de un sentimentalism subtil, adesea rafinat în expresie (dar și de o angajare civică și națională impusă de condițiile date), ne poate apărea (în ciuda eforturilor de „sincronizare” ale ultimei generații de la Chișinău, ai cărei reprezentanți visează să devină – iar unii chiar devin – poeți români, adică bucureșteni) ca defazată, rămasă la stadiul unui tradiționalism (și chiar al unui sămănătorism) abia filtrat prin vagi sugestii moderne. Sugestiile acestea sau, mai bine, modernitatea discretă, dezvoltată pe trunchiul unei opțiuni stilistice implicând influența eminesciană, simbolistă și tradiționalist-modernistă și circumspectă față de antiliteratură, deconvenționalizare, postmodernism, milenarism și alte „-isme” stilistice de ultimă oră, reprezintă modul de a se sincroniza și căile către sensibilitatea modernă ale acestei poezii. Cu aceste precizări de ordin general, putem să ne ocupăm, acum, de autorii luați în parte.

PRIMA secvență a volumului masiv (și numai în aparență compozit) al lui Ianoș Þurcanu cuprinde, sub titlul „Am ascuns iubirea...” o selecție (pe criterii mai curând valorice decât tematice, deși predomină poezia erotică) din creația așa-zicând serioasă (comparativ cu cea în care se copilărește, pentru amuzamentul celor mici) a poetului. Între poemele selectate, autorul reține (și bine face) și câteva apărute la începuturile activității sale literare (și neincluse, probabil, în volume). Asemenea poeme îi îngăduie academicianului Mihai Cimpoi observația că, în tinerețea sa lirică, Ianoș Þurcanu este un poet care vrea să trăiască clipa, iar nu s-o rememoreze. Cu importante note de diferențiere, textul (din 1974) cu care se deschide cartea amintește de cel care a atras atenția, pentru întâia dată, asupra lui Mircea Dinescu („Sunt tânăr, Doamnă...”): „Nu trăi ca un bătrân,/ mereu cu gândul în trecut,/ totul devine insuportabil,/ încercând să-ți amintești ce n-ai știut.// Rugina vieții se depune pe artere./ Singurătatea umbrele-și cerne./ Surâzând întristat în chenare de-arhivă,/ nu te-nfășura în iluzia naivă/ a visului pământean despre murire,/ despre tandrețe, despre iubire,/ despre strălucire, despre glorie,/ nu te mai șterge cu lacrimile fierbinți/ ce le porți în suflet, în memorie/ și-n scrâșnetul ascuns dintre dinți.//...// Nu trăi ca un bătrân,/ cu gândul la irepetabile seri,/ nu vorbi într-o limbă uitată,/ nu suna iubitele de ieri,/ nu deplânge o aventură ratată,/ nu schimba vocea, nu te-nchina cu zel,/ nu te visa un veșnic erou din filmele/ cu Claudia Cardinale și Sarita Montiel.// Rtidică-te sus, pe muntele ruginiu,/ și privește la tine cu ochii holbați:/ Mai ai putere? Ești încă viu?/ Þi-au mai rămas prieteni și frați?// Nu ținea pătura trasă pe geam,/ nu aduna în inimă venin,/ aruncă bumerangul și așteaptă-l zâmbind./ Nu fi, de tânăr, bătrân.” Fronda aceasta mai curând lexicală și acest energetism mai curând retoric lasă, totuși, curând, locul melancoliilor discrete, visării și sentimentalismului pline de ecouri literare învăluitoare sau ironiei fie nostalgic-eminesciene, fie jubilant-minulesciene: „Eu ți-am adus din țări îndepărtate/ (De prin Haiti, Fiji, Mozambic)/ Cadouri scumpe, haine elegante - /La toate te-ai uitat numai un pic.// Eu ți-am adus din multe capitale/ Din Roma, Londra, Washington, Paris)/ Bijuterii, cosmetică, sandale - / Le-ai studiat senină, ai surâs.// Eu vinuri ți-am adus încântătoare/ (De prin Champagne, Sevilia, Cotnari, / De la prieteni care mai de care)/ Și iarăși n-am văzut să faci ochi mari.//Azi ți-am adus, tăcut, ca prima dată,/ O floare asimplă, fără de parfum,/ Și ai rămas atâta de-ncântată!.../ Cum să-nțelegi femeia, Doamne, cum?!...” Nelipsită de anumite lejerități (inclusiv prozodice), subminată, din când în când, de prezența unor clișee, poezia lui Ianoș Þurcanu cultivă, în momentele ei bune, un sentimentalism duios și este marcată de nostalgii difuze, dublate (și fericit cenzurate), din când în când, de ironia fină și de mica dispoziție ludică. Peisagist delicat, de sorginte impresionistă, poetul realizează mici tablouri încărcate de simțire, fără să fie, propriu-zis, un pastelist. Vara iubirii pe care o cântă este nu una explozivă și toropitoare, ci una în declin, retrăită iar nu trăită. Un anotimp mai curând simbolic decât astronomic, implicând, de multe ori, tentația alegoriei: „Femeile iubite-odinioară,/ Se transformă treptat-treptat/ În imagini însorite de vară,/ C-un farmec de neuitat.// femeile iubite odinioară,/ Explozii solare lasă în noi/ Lângă o graniță imaginară,/ Sub nesfârșitele ploi.// E în ele atâta înseninare/ Că, la un moment dat,/ Durerea tăioasă dispare/ Și totul e vindecat/ Din zilele, răvășite de așteptare, /doar amintiri au rămas/ Și v ine o vreme în care/ Trecutul deja este ars.// Femeile iubite odinioară/ neuitate, cu ochi levantini,/ Merită, fără-ndoială,/ Chipului lor să te-nchini.” Sincere sau jucate, dragostea, devoțiunea erotică (mai ales sufletească, mai puțin carnală) dar și cea față de poezie, marcate uneori de mica ironie blândă, nu o dată sentențioasă (care va deveni chiar caustică în aforismele propriu-zise, unde femeia devine des ținta cugetărilor și a constatărilor paradoxale) sunt dublate de o permanentă înclinație reflexivă, discret melancolică: „Alte bunuri nu am:/ această planetă, universul,/ dragostea, o carte bună,/ câțiva prieteni, câteva femei,/ tristețea, bucuria,/ soarele, marea, ironia,/ un gând obraznic/ ce cântă la acordeon/ și-alungă moartea.../ Cam atât.// Cred că-i destul să fiu invidiat.” O poezie (și o postură) neoromantică, dar și încărcată de ecouri simboliste, nelipsită (ca textul de mai sus) de tentația unei prozaizări fericit calculate,poezie înscrisă în descendența eminesciană, minulesciană, poate și bacoviană uneori, dar și a basarabeanului Aureliu Busuioc, un trubadur care mixează și el sentimentalismul cu ironia, lirica lui Ianoș Þurcanu devine, în unele momente, de o modernitate mai vizibilă, mai afișată. Se produce un interesant fenomen, anume că spațiul modern (înțelegând prin aceasta și spațiul spiritual) își impune, în câteva poeme, legea lui, dictându-i poetului stilul și impunându-i, parcă, frazarea, ca în următorul text în care se disting umbrele benefice ale poeziei italiene interbelice (a lui Quasimodo, Montale sau Ungaretti): „Vara se declina./ prietenul meu Amedeo Carrocci,/ la vila sa din Pontecorvo,/ scăldat în muzica lui Bach, Vivaldi și Chopin,/ scria o nouă carte – Dragoste și Moarte. // Ieși în prag,/ privi lung cerul și norii,/ ce-i aminteau de oameni atât de depărtați.// Din casă curgeau sunete de clavecină.// «Ce zici, Antonio, îl întrebă pe grădinar,/ ce zici de Bach și de Vivaldi?...»/ «Niște hoți, signore avocat./ Sunt niște hoți adevărați! Îi știu eu...»/ și continua să măture frunzele uscate/ ce nu-i spuneau nimic/ de viața pierdută ca un vis.// Pe ușa casei vechi din Pontecorvo,/ ieșiră fără zgomot, fără umbră/ câteva chipuri/ și toată amiaza se plăsmui/ în jurul unei tristeți/ ce nu purta vreun nume.” („Hoții”). Pe de altă parte, un vers din Quasimodo preluat ca motiv și așezat ca motto într-un text intitulat „Cabana din Sinaia”, generează un text cu sonorități care-i amintesc nu pe moderni, dar pe romanticii Eminescu și Heine: „Lin, iese un fum subțiratic/ Din hornul cabanei și-n munți/ Se-aude cum vântul sălbatic/ Dansează prin fulgii mărunți.//...// Se suie-un păianjen pe grinzi,/ De sclipătul clipei legat,/ Și iar se răsfrânge-,n oglinzi,/ Privirea de care-am uitat.// Un miros de ceai de smirdar/ Se-nalță, prin aburi, din cești./ «Vorbim tot mai rar și mai rar»/ Îmi zici foarte-ncet și-mi zâmbești”. Tot pe romanticul german, cu a cărui muzicalitate și cu al cărui sentimentalism poetul moldav are, ca și Eminescu (cel din „La fereastra dinspre mare”, de pildă) certe afinități, îl amintește poemul „Omul mării”, unul dintre textele emblematice ale lui Ianoș Þurcanu: „Omul mării...Ca altădată/ Din nisipuri coboară spre sud/ Un profil de amiază ciudată,/ Tăinuită de valuri, la fund.//...//Nu există decât unduire,/ Grea și fără niciun răgaz,/ Între dragoste și amintire,/ La hotarul de vis și talaz.// Fericit călător de pe mare,/ Vreau acum lângă țărm depărtat,/ Să-i îngân melodia din care,/ Nu o dată m-am inspirat,//Să ghicesc, ca într-o presimțire,/ Pe mozaicuri reci de alei/ Chipul fetei cuprins de iubire/ ȘI ușor precum vântul pe chei.// Omul mării...Aș vrea, ca-înainte,/ Să găsesc, într-un loc nedecis,/ Amfore pe nisipul fierbinte,/ Unde visul a stat închis.// Omul mării...Sub bolți clătinate,/ Când amiaza alunecă ferm,/ Eu mă-ntorc mai aproape de moarte, /El rămâne, rămâne pe țărm”. Ar fi de notat că motivul mării este prezent cu insistență în lirica poetului, considerat de unii critici „poet al mării”. Totuși, marea rămâne la el, ca și vara, mai curând un simbol (și cel mult o metaforă). Ceea ce indică iarăși componenta romantică (dar și livrescă) a poeziei sale. Orizont stilistic din care este scos prin cultivarea micii (auto)ironii și a unui prozaism ce rămâne, totuși, mai curând aparent, o pură strategie prin care se pune în valoare imaginea revelatorie din final, ca în poemul care încheie selecția din cartea de acum: „Odată cu trecerea anilor,/ purtând ochelari scumpi/ și pantofi cu vârf ascuțit,/ am scris mai multe autografe/ (uneori cu ochii închiși):/ pe cărți, pe șolduri, pe tâmple,/ pe flori și frunze presate,/ pe stele ce alergau sclipitoare/ pe deasupra frunții mele,/ pe niște sunete de rock and roll,/ pe buze de ametist,/ pe câteva inele și mai multe iluzii.// E colosal,/ cu pălăria căzută pe-o ureche,/ să scrii autografe,/ să te consideri genial, știind/ că viața ta, de fapt, e-n altă parte...//...Mi-e dor/ de primul autograf/ pe carel-am scris desculț/ prin praful Peleniei/ și pe care l-au citit/ doar vrăbiile.”

ÎN CREAÞIA sa așa-zicând serioasă, poetul cultivă nu o dată poemul concentrat sau, mai bine, miniatura bătând către haiku. Miniaturile sale sunt uneori secvențe pastelistice în care mijește metafora („Admir/ conturul lunii/ zgâriat/ de-un fir/ tremurător/ de trestie.”), alteori mici alegorii („În taverna/ din micul port,/ sub paharul/ răsturnat pe masă,/ aleargă o furnică/ buimacă.// Doar mâine, în zori,/ vor veni/ ospătarii.”) sau formulări sentențioase, precum această mică artă poetică: „Mi-a pus toamna/ un poem pe buze/ și mă învață/ să rostesc/ cuvinte simple,/ ca zborul/ unei frunze...// Toată creația mea/ la atâta/ s-ar putea limita”. Această înclinație către miniaturalul stilistic dar și către ceea ce se numește universul mic, argheziana dimensiune a „boabei și fărâmei”, îl conduce pe Ianoș Þurcanu către poezia pentru copii. În „Cea mai frumoasă vară a iubirii”, poetul reține, din numeroasele sale volume, o seamă de poezii pentru cei mici așezate sub titlul educativ (poezia sa de această factură având o atare intenție) „Fapte bune să aduni”. Repartizate în cinci cicluri, textele pentru copii sunt sensibile și, totodată, ingenioase, indicând o rafinată dispoziție ludică și degajând un umor destins, agreabil, provenind și din mica oralitate. În secvența intitulată „Animale sentimentale” întâlnim, de fapt, niște fabule cu morala implicită, care ia uneori forma unei întrebări: „Câinele sălbatic dingo/ E prieten c-un flamingo,/ Iar c-un cangur – treabă slută! – / Dingo nici nu se salută,/ Căci acesta când îl vede,/ Râde: - Dingo e cu pete!...// Zise pasărea flamingo/ Către cangur, către dingo:/ - E incult nu cel cu pete,/ Ci acel care le vede/ Și nu tace, delicat.../ Voi, cum ați fi procedat?...”. Uneori poetul cultivă „creionul” arghezian și se molipsește de stilul autorului „Cărții cu jucării”, al „Mărțișoarelor” sau al „Buruienilor”: „Seara, când adorm cei mici,/ Ca să crească mai voinici,/ De-ai să vezi steluțe mici/ Printre ierburi și urzici/ Tu să știi că ies, pe-aici,/ La plimbare, licurici,/ Cu picioarele-n cipici./ Îți divulg, ca-ntre amici – / Au în mâini câte-o lanternă/ Cât sămânța de lucernă.../ Și lanterna lor, se pare,/ Are-n ea un strop de soare/ Și un bob de rouă care/ Mângâie pe-obraz o floare”. Pline de vervă, ironice, spumoase uneori, dar și instructive sunt poeziile grupate în ciclul „Geografia cu minuni”, unde, poate mai mult ca în alte părți, autorul știe să se copilărească și să intre în dialog cu cei mici, amuzând și prin ingeniozitatea rimelor: „Voi ați știut că-n Bonn și Prenta-Port/ Copiii dorm până la ora opt,// Iar în Tahiti și în Mozambic,/ Ei dorm până la nouă și un pic?// La Polul Nord, unde e trist și rece,/ Copiii dorm până la ora zece.// În Bangladesh, Taiwan și Honolulu/ Copiii se trezesc abia la unu./ În Barbados – și nimeni nu-i veghează! – / Ei pot dormi chiar până la amiază...// Și doar la noi – ce mare nedreptate! – / Suntem treziți la șase jumătate.// Când vrei să dormi un pic, numai un pic,/ regreți că nu trăiești...în Mozambic”. În schimb, textele din ciclul „Motanul navigator”, nelipsite nici ele de componenta educativă, sunt nu doar mai ample, narând întâmplări cu tâlc, dar și mai pline de rafinament stilistic și de pitoresc, astfel că se adresează (ca și multe altele), nu doar celor mici, dar și celor mari, care le pot citi cu certe delicii. Iată, bunăoară, începutul poveștii măgarului Rivo, călător prin ținuturi exotice cu denumiri complicate și atrăgătoare (valorificate inventiv în rime), dar purtându-se, pretutindeni, cum îi e felul: „Rivo, un măgar de rasă,/ Într-o zi plecă de-acasă./ Se urcă pe un vapor/ Și călătorind vreun an,/ Străbătând încetișor/ Oceanul Pacific,/ Oceanul Indian/ Și strâmtoarea Mozambic,/ El dădu (se-ntâmplă rar!)/ de o insulă aleasă,/ verde și misterioasă – / Insula Madagascar!// ce să simtă un măgar/ Lângă țărmul insular,/ Unde e albastru cerul,/ Unde cresc, ca-n vis, bambucul,/ Palisandrul, palmierul,/ Arborele de cafea/ Și e foarte dulce sucul – / bei și încă ai mai vrea?// N-auzise, este clar,/ Rivo de Madagascar.../ Nu știa nimica Rivo/ Despre Antananarivo,/ Despre portul Toamasina/ Sau de Capul Sfântu-Andrei,/ De malgași ce toată ziua,/ Veseli, se plimbau pe chei;/ De reptile și de fiare,/ De liane-agățătoare,/ De văzduhul cu ozon,/ De-un colibri, cuib ce-și are/ Pe o frunză de mahon,/ De vulcanul nalt și singur.../ Nu știa nimic, v-asigur,/ Despre toate astea Rivo,/ Însă îi plăcu, desigur,/ Mu-u-u-ult în Antananarivo! [...]”
Copilărindu-se pentru amuzamentul celor mici, Ianoș Þurcanu este un actor plin de vervă, pe care aproape că-l auzim rostindu-și textele și-l vedem jucându-și rolul.

DACÃ GUSTUL pentru miniatural din poezia sa îl duce către universul copilăresc și către lumea măruntă, gnomismul, sesizabil și el în multe locuri („Între noi și pământ/ nu e decât/ un strat de iarbă. [...] Tot ce începe, sfârșește./ Doar iarba rămâne/ cu capu-n pământ/ și ascultă dorul nu știu cui./ Doar gândul la moarte/ ajută să trăiești.// Aruncă privirea,/ trecătorule:/ e o priveliște/ să tot mori de viață”) îl conduce către aforistică. Publicate în presă și strânse în volume, aforismele lui Ianoș Þurcanu (din care ne oferă un florilegiu) sunt pline de spirit și de inteligență și au acea capacitate de a provoca (prin asocierile contrastante, prin paradox, prin absurd uneori) hohotul de râs sau zâmbetul interior. Evident, femeia, bărbatul și (i)morala iubirii reprezintă subiecte dragi scriitorului, pentru că „Îți dă viață o femeie și ți-o iau mai multe” și „ femeile, pentru a face dragoste, au nevoie de un motiv. Bărbații – au nevoie de un loc”. El ne strecoară în urechile credule iluzia că „numai iubirea poate topi zăpada singurătății”, dar ne atrage atenția că „ pentru a ieși cu fața curată, femeile deseori își spală obrazul cu lacrimi” și că un bărbat oarecare, „din cauza nopților albe cu amanta, avea zile negre cu soția” sau că o oarecare femeie „a vrut să se mărite din dragoste, dar el nu avea bani”. Prostia (sau inteligența) se bucură și ea de atenție, pentru că „diferența dintre un prost și un deștept este aceea că primul își închipuie că nu e nicio diferență”, iar „prostia e ca și talentul – o ai sau nu o ai” și „e bine să spui ce gândești, dar mai bine e să gândești ce spui”, pentru că „descoperirile le fac oamenii mari. (Doar că) brevete eliberează cei mici”, dar „și un creier mic poate aduce daune mari”! Trecând peste multe alte cugetări când agreabile, când sclipitoare, aflăm (cu satisfacție? cu amărăciune?) că și prin Basarabia, ca și pe la noi, „politica ne demonstrează: cu multă ignoranță și puțină carte, se poate ajunge departe”, iar „niște parlamentari proști pot fi înlocuiți cu alții, la fel de proști, doar prin alegeri parlamentare”. Și ( spre a reveni la tema predilectă a scriitorului), și pe-acolo, ca și pe la noi, „dacă vrei să te salvezi de o femeie, vorbește-i de banii pe care nu-i ai și nu-i vei avea niciodată”.
Antologia tipărită anul acesta de către Ianoș Þurcanu la editurile (înfrățite) Bibliotheca din Târgoviște și Cartdidact din Chișinău este relevantă pentru geografia și valoarea incontestabilă a scrisului său.
______________________________________________
*Ianoș Þurcanu, "Cea mai frumoasă vară a iubirii", Editura Bibliotheca, Târgoviște, Editura Cartdidact, Chișinău, 2010, 388 pag.