Complexitatea specială pe care o impune procesul comunicării interculturale necesită apelul la perspective și concepte din diverse discipline academice, incluzând psihosociologia, sociologia, antropologia culturală, sociolingvistica și, nu în ultimul rând, științele comunicării. Dincolo de complexitatea în sine a procesului de comunicare, analiza relațiilor dintre oameni aparținând unor culture diferite este dificilă și pentru că individual pleacă de la premiza că felul lui de a gândi și exprimările lui sunt cele mai firești, fiindcă s-a născut și a conviețuit în ele și cu ele. Durkheim afirmă că „amestecul sentimentelor e cel care face dificilă, în sociologie, desprinderea de familiar. Într-adevăr, ne înflăcărăm pentru credințele noastre politice și religioase, pentru practicile noastre morale cu totul altfel decât pentru lucrurile din lumea fizică; prin urmare, acest caracter pasional se comunică și modului în care le concepem și le explicăm pe cele dintâi. Ideile pe care ni le facem despre ele ne sunt dragi, ca și obiectele aferente lor, căpătând astfel o autoritate atât de mare, încât nu suportă nici o opoziție. Orice opinie care le deranjează este tratată drept dușman.” Chiar dacă nu ar fi vorba tocmai de dușmănie, este limpede că suntem atrași de cei asemenea nouă și ne temem sau suntem suspicioși în fața necunoscutului.
Avem însă avantajul că, spre deosebire de animal, ființa umană se naște într-o cultură elaborată. Un element important al acestei culturi îl constituie ansamblul convențiilor care vizează raportul dintre semne și referenții lor. In perioada copilariei, omul dobândește capacitatea de a răspunde la semne într-o manieră convențională și învață să o folosească nu doar pentru a gândi, ci și pentru a comunica cu semenii. Acest lucru este posibil, în general, datorită “simbolurilor semnificative”, care fac în mod categoric diferența dintre comunicarea umană și comunicarea animală.” Diferențele aceste nu sunt doar mari, ci și esențiale, fiindcă doar omul își poate modela semnalele, poate reveni asupra lor și, mult mai important, le poate analiza.
Comunicarea cu persoane care aparțin unei alte nationalități, unei alte culturi, pune, înainte de orice, probleme lingvistice. Mihai Eminescu era, în această privință, încă din 1870, categoric : « Măsurariul civilizațiunii unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră și aptă de a exprima prin sunete - noțiuni, prin șir și accent logic - cugete, prin accent etic - simțăminte. Modul de a înșira în fraze noțiune după noțiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noțiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie națională, sunt ale limbii, căci de nu va fi așa, e prea lesne ca un om să vorbească nemțește, de ex. cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizațiunea unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceștia mari ori mici, săraci ori bogați, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viața și a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoștințe și principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.”
Civilizația și cultura sporesc șansele comunicării eficiente. Dar această comunicare se ancorează și în atitudinile și mecanismele psihosociologice care dictează reprezentările și conduita noastră în acest domeniu. Giddens face precizarea că atunci când folosim cuvântul „cultură" într-o conversație zilnică obișnuită, ne ducem cu gândul la „lucrurile superioare de minte, artă, literatură, muzică și pictură”, dar accepția dată termenului de către sociologi, deși include atari activități, se referă totodată la mai mult decât atât, aproape la tot ce înseamnă realitate demnă de studiu. Cultura încetează astfel să fie doar fapte ale minții sau talentului, produse ale celor aleși, ci „se referă la modurile de viață ale membrilor unei societăți sau ale grupurilor aparținând unei societăți. Ea include modul în care aceștia se îmbracă, tradițiile de nuntă și viața de familie, stilul lor de muncă, ceremoniile religioase și maniera în care își petrec timpul liber.”
Filozoful și hermeneutul german Hans-Georg Gadamer afirmă că înțelegerea comunicării are nevoie de următoarele elemente: suspendarea propriilor prejudicii, fie că implică o altă persoană prin care cineva își învață propria natură și limite, sau întâlnirea cu o operă de artă, sau text; întotdeauna este cerut ceva mai mult decât a înțelege pe celălalt, aceasta constă în a căuta și a confirma coerența ascunsă în însemnătatea susținută de celălalt.”
Ideea demnă de reținut este aceea că oamenii se comportă în felul lor datorită modului în care ei percep lumea, iar aceste comportamente sunt învațăte ca părți ale experienței culturale. Indiferent dacă judecăm înfățișarea cuiva sau descriem o călătorie, noi răspundem unor stimuli așa cum o facem de la început, deoarece așa ne-a învațăt cultura. „Reflectănd încercăm să observăm și să răspundem acelor elemente din mediu care sunt importante pentru noi.”
Un loc specific în acest proces îl are învățarea socială. Coceptul, după Leo Leo Apostel, poate fi înțeles în mai multe moduri :
a) el poate fi definit ca o situație în care mulțimea A comportă mulți membri;
b) concep¬tul de învățare socială se poate aplica la o situație în care mulțimea A comportă n (număr finit, dar arbitrar și ridicat) membri ;
c) Putem, de asemeni, să luăm în considerare învățarea grupurilor ca grupuri, ceea ce ar implica existența a A mulțimi ce comportă ca actori nu numai indivizi, ci și grupuri;
d). Cazul cel mai interesant este acela în care constituirea actorilor compoziți ar rezulta dintr-un proces de învățare. „Am avea, în acest caz, o teorie a învățării în care cele patru elemente ale mulțimii de bază sunt ele însele variabile dependente de procesele de învățare precedente.”
Evident, diferitele modalități de organizare a conținutului diferă de la o limbă la alta, uneori în funcție de raportarea la întrebuințarea comună a unei limbi ori la uzul ei științific. Astfel, un pictor recunoaște și folosește sute de culori, pe cînd omul de pe stradă cunoaște și denumește doar o serie redusă, iar anumite popoare cunosc și denumesc diferite culori care nu corespund cu ale noastre, întrucît nu sînt împărțite după lungimile de undă ale spectrului cromatic, ci după alte criterii. Un vorbitor obișnuit recunoaște o serie foarte redusă de cuvinte, în timp ce un om de cultură are un vocabular mult mai vast. La fel stau lucrurile și cu mineralele: pentru noi toate formele sunt pietre, în timp ce geologul are pentru fiecare o denumire.
Cuvintele unei limbi au sensuri bogate pentru inițiați și doar abia un sens pentru începători. Datorită acestor caracteristici, o limbă naturală este considerată „ca un sistem holist: fiind structurată într-un anume fel, ea implică o viziune asupra lumii. Potrivit anumitor teorii, o limbă naturală ar fi potrivită să exprime o experiență dată a realității, însă nu experiențele realizate de alte limbi naturale. În ceea ce privește substanța conținutului, aceasta reprezintă sensul fiecăruia dintre enunțurile pe care le producem ca substanță a expresiei.
Pentru a fi aptă de semnificare, o limbă naturală stabilește corelații între elementele formei expresiei și elementele formei conținutului. Pentru semiologul Umberto Eco, un element din planul expresiei, de exemplu lexemul navă, este corelat cu anumite unități de conținut ( „obiect" „plutitor", „mobil", „apt pentru transport"); morfeme ca, de pildă, ă/e stabilesc dacă e vorba de unul sau mai multe astfel de artefacte.
Această corelare dintre expresie și conținut se petrece, în limbile naturale, doar la nivelul acelor unități majore care sînt item-mile lexicale (unități din prima articulare, care se articulează tocmai pentru a forma sintagme înzestrate cu sens). În schimb, nu există corelare semnificantă la nivelul unităților din cea de-a doua articulare, aceea a fonemelor. Nu sunetele care compun cuvîntul navă compun ideea de „navă" (nu n înseamnă „obiect", a „plutitor" și așa mai departe). Drept dovadă, aceleași sunete pot fi articulate diferit, pentru a compune o altă unitate din prima articulare, avînd o semnificație cu totul diferită: vană. La fel stau lucrurile și cu alte item-uri: cad devin dac, prin simpla inversare a fonemelor.
Pentru lingvistul Louis Hjelmslev, o limbă este biplanară, dar neconformă : forma expresiei este structurată într-un mod diferit față de forma conți¬nutului, raportul dintre cele două forme este variabil, iar variațiile expresiei nu corespund specular unor variații ale conținutului. Dacă în loc de navă s-ar pronunța tavă, simpla înlocuire a unui sunet ar comporta o schimbare radicală de semnificație. Există însă sisteme pe care Hjelmslev le numește conforme. El oferă exemplu cadranul unui ceas, unde fiecare poziție a acelor corespunde, milimetru cu milimetru, unei variații temporale, altfel spus unei poziții diferite a pămîntului în cursul rotirii sale în jurul soarelui. Același lucru se întâmplă cu apusul Soarelui: dacă după o zi ploioasă, apusul va fi luminos, sunt semne pentru toți că a doua zi va fi senină. La fel stau lucrurile și în cazul semnalelor non-verbale: pentru oricine mâna întinsă înainte arată direcția. Pornind de la această realitate, „multe limbi perfecte aspiră la această corespondență între semne și realitate sau între semne și concepte corespunzătoare”. Idealul spre care s-ar tinde ar fi ca semnul lingvistic să aibă precizia semnului matematic, unde plusul sau minusul au aceeași semnificație pentru toți privitorii.
Comunicarea nu se poate reduce însă doar la cunoașterea sensurilor și la respectarea regulilor gramaticale. O limbă naturală nu trăiește bazîndu-se numai pe o sintactică și pe o semantică. Trăiește și pe baza unei pragmatici, se bazează pe niște reguli de întrebuințare, care țin seamă de circumstanțe și de contextele de emitere, iar aceste reguli de întrebuințare stabilesc posibilitatea folosirii retorice a limbii, grație căreia cuvintele și con-strucțiile sintactice pot dobîndi semnificații multiple (cum se întîmplă, de pildă, cu metaforele). Gradul de complexitate a comunicării crește pe măsură ce i se adaugă limbajul non-verbal. Cu importanță semnificativă în descifrarea mesajului. Iar descifrarea semnelor este prima reacție a receptorului de mesaj.
Omul nu se exprimă doar pentru sine, ci, mai ales, pentru cei din jur. În Republica, Platon este precis: „Societatea se naște din faptul că fiecare dintre noi, departe de a-și ajunge sieși, are, dimpotrivă, nevoie de un mare număr de oameni"56. Și fiecare, deosebindu-se de ceilalți prin natura sa, trebuie să se speciali¬zeze în activități diferite. Astfel, oamenii își vor împărtăși reciproc roadele muncii lor, iar scopul asociației politice va fi atins. De aici conclizia că Cetatea (societatea) se sprijină pe repartizarea sarcinilor. Dar pentru Protagoras, ca și pentru Platon sau Aristotel, concluzia pare să fie exact inversă. El consideră că dacă meseria definește în fiecare din noi ceea ce ne deosebește de ceilalți, atunci unitatea Polisului trebuie să se bazeze pe un plan exterior activității profesionale. Specializării sarcinilor, diferențierii meseriilor i se opune comunitatea politică a cetățenilor definiți ca egali (looi), asemănă¬tori, reciproc înlocuibili. La Protago¬ras, această idee este exprimată în limbajul metaforic al mitului. Posedînd toate tehnicile, oamenii nu pot încă institui o societate politică; le lipsește esențialul: ceea ce trebuie să-i unească: virtuțile morale și politice.” Ele, deși sunt valori în sine, nu se pot exprima decât prin cuvinte și atitudini. Căci comunicarea nu se produce ca transfer de experiențe identice sau ca participare la astfel de experiențe, sensaul cuvintelor se modelează după context. Concluzia nu este tragică: valoa¬rea are prioritate față de explicații. Dacă astfel de transfe¬ruri sau participări s-ar produce în realitate, am fi, de bun㬠seamă, constrînși să adoptăm o teorie transcendentă. Toate sînt însă iluzorii și niciunul dintre argumentele care sprijină această atitudine nu are vreo greutate.”
Voințele și atitudinile oamenilor sunt, după unii gânditori, daruri sau calități înăscute, iar pentru alții sunt rezultatul însușirii, al unui lung proces de învățare. Învățarea, la rândul ei, poate avea surse dintre cele mai diferite. Pitagora, de exemplu, povestea despre sine că odinioară a fost întrupat în Aithalides și era socotit ca fiul lui Hermes ; acesta i-a adus la cunoștință că poate cere orice dar va voi, afară de nemurire. El îi ceru să păstreze, în viață și în moarte, amintirea celor ce i s-au întîmplat. „De aceea, cît era în viață putea să-și amintească orice și după ce a murit și-a păstrat aceeași ținere de minte.”
Fie că socotim această mărturisire reală ca pe un fapt adevărat, fie că o tratăm ca pe un mit, rămâne ideea că orice conduită, fie că este vorba despre un act desfășurat în ex-terior, fie de unul interiorizat în gândire, se prezintă ca o adaptare sau ca o readaptare. Tot astfel stau lucrurile atunci când ne comunicăm gândurile sau sentimentele. „A comunica înseamnă a supraviețui și a învăța și pe alții să supraviețuiască. Comunicarea este primul semnal dat de viață. E strigătul copilului abia născut, dovada dată celor din jur că trăiește. Este șoapta adolescentului că trăiește el și a luat act și de trăirea specială, anume, a unei alte persoane. Este mormăitul nesigur al bătrânului care nu este pregătit pentru dispariție. Comunicarea este aerul pe care îl respirăm de dimineața până seara, iar unii, cei pentru cei care știu că bufnița simbolizează vederea prin întuneric, este și aerul pe care îl respiră de seara până dimineața, citind o carte sau scriind o carte. Care poate fi doar cartea propriei lor vieți pe care nu o acceptă îngropată.” Așadar, individul nu acționează decît atunci cînd simte nevoia de a acționa, adică atunci cînd echilibrul dintre mediu și organism este rupt pentru moment, iar acțiunea tinde să restabilească acest echilibru, adică tocmai să readapteze organismul. O „conduită" este, deci, un caz particu¬lar de schimb, între lumea exterioară și subiect, dar, spre deosebire de schimburile fiziologice, care sînt de ordin material și presupun o transformare internă a corpurilor prezente, „conduitele" studiate de psihologie sînt de ordin funcțional și se efectuează la depărtări din ce în ce mai mari în spațiu (percepție etc.) și în timp (memorie etc), precum și după traiectorii din ce în ce mai complexe (re¬veniri, ocoluri etc). Conduita, astfel concepută, în termeni de schimburi funcționale, presupune, la rîndul ei, două aspecte esențiale și strîns interdependente: un aspect afec¬tiv și unul cognitiv.
William B. Gundykunst consideră că există trei direcții în care poate fi discutată orienatarea prin activitate: a face, a fi, a fi în devenire. Constantin Noica observă: „Orice situație logică înființează un câmp, în fața căruia o conștiință gânditoare poate fi cuprinsă de mirare. Așa cum sunt câmpuri electro-magnetice peste tot în real, sunt și câmpuri logice, în sânul realității și al idealității.”
Dimensiunea predominată în Statele Unite este cea de a face. Dimensiunea de a face implică o concentrare pe acele tipuri de activități care au rezultate externe individului și care pot fi măsurate de alții. Activitățile trebuie să fie tangibile. Atunci când laudă o persoană, oamenii din Statele Unite întreabă: ”Ce a făcut?” sau ” Ce a realizat?”. Potrivir acestei orientări, dacă stai la biroul tău și gândești, practic nu faci nimic pentru că gândurile tale nu pot fi măsurate exterior. Orientarea de a fi este aproape la polul opus orientării de a face. Aceasta implică o ” expresie spontană a ceea ce este dat firii umane, personalității umane”. Un exemplu excelent al acestei orientări este fiesta mexicană, care, relevează frumusețea impulsului.
Ultima orientare bazată pe activitate, cea a fi în devenire, este preocupată să vadă cine suntem noi, nu ceea ce am obținut. Întreaga activitate umană trebuie să fie îndreptată spre dezvoltarea sinelui. Cel mai bun exemplu pentru ilustrarea aceastei terorie ar fi călugării budiști Zen care își petrec întreaga viață contemplând și meditând pentru a-și dezvolta la maxim sinele. Această viziune a fost, de asemenea manifestată și în mișcarea de îmbunătățire proprie din Statele Unite din anii 1960-1970, ca de exemplu, piramida lui Maslow despre persoana care se reactualizează pe sine și care este într-o stare permanentă de a fi în devenire. Luarea de conștiință de sine nu e o cunoștință teoretică, scrie Constantin Noica, ci un demers prac¬tic, fundamental chiar pentru exercițiul acestei cu-noașteri. Iar certitudinile filosofici se vor grupa în jurul a trei tipuri de demersuri, adică trei izvoare :
- conștiința existenței sinelui ca om ;
- conștiința existenței îngrădite a omului ;
- conștiința posibilității de-a ieși din situația de îngrădire a omului.
După Jean Piaget, trebuie să facem distinc¬ție între „acțiunea primară", sau relația dintre subiect și obiect (inteligența etc), și „acțiunea secundară" sau reacția subiectului față de propria sa acțiune. Această reacție, care formează sentimentele elementare, constă în reglări ale acțiunii primare și asigură debitarea energiilor interioare disponibile. Alături de aceste reglări, ce determină efectiv energetica sau economia internă a conduitei, trebuie să rezervăm un loc acelora care dirijează finalitatea sau valorile conduitei, iar asemenea valori ca¬racterizează un schimb energetic, sau economic, cu mediul exterior. Sentimentele conferă con¬duitei un scop, în timp ce inteligența se limitează să-i ofere mijloacele („tehnica"). Există o înțelegere a scopurilor ca mijloace, iar aceasta schimbă neîncetat finalitatea ac¬țiunii. În măsura în care sentimentul dirijează conduita, atribuind o valoare scopurilor ei, trebuie să ne să spunem că el furnizează energiile necesare acțiunii, în timp ce cunoașterea îi imprimă o structură. De unde, so¬luția propusă de psihologia denumită a Formei: conduita îi supune un „câmp total", cuprinzînd subiectul împreună cu obiectele, iar dinamica acestui câmp constituie sentimentele, în timp ce structurarea lui este asi¬gurată de percepții, motricitate și inteligență. Deci este asigurată de întreaga structură psiho-fizică a individului, fiindcă, ne asigură Jean Piaget mai departe „nici sentimentele, nici formele cognitive, nu depind exclusiv de comportamentul actual, ci și de întreaga istorie anterioară a subiectului activ.” Cu alte cuvinte: felul în care comunicăm este o sinteză a stării noastre prezente, a momentului, și a biografiei personale, din care nu putem exclude nici biografia părinților, care ne-au educat și format în concordanță cu propriile lor principii, nici influența școlii și a societății. La care, evident, se adaugă influența mediului și a timpului.
Aceste atitudini și mecanisme de comportament reflectate de procesul comunicării se dezvoltă încă din copilarie. Studiul lor, apariția și dezvoltzarea, ar putea clarifica „ problema asemănărilor și diferențelor în raporturile interculturale”. Adevăr de necontestat dacă luăm în calcul faptul că unii oameni și-au trăit copilăria în mediu urban, alții la țară, unii au putut călători și deci să vadă și alte meleaguri, iar alții și-au părăsit ținutul natal la maturitate sau poate nici atunci. Spre deosebire de Piaget, Noam Chomsky, unul dintre cei mai influenți psiho-lingviști ai secolului trecut, nu se referă la fenomene com¬portamentale empirice. El a atras atenția asupra unor reguli interne abstracte, cum ar fi condiția subiectului specificat, care par a fi necesare în explicarea anumitor si¬metrii ale output-ului lingvistic. Aceste reguli se află prin examinarea trăsăturilor enunțuri¬lor lingvistice corecte și a anumitor construcții sintactice incorecte, dar „posibile”, care nu apar niciodată. O dată puse în lumină, ase¬menea simetrii devin evidente. Chomsky, nesatisfăcut de explicațiile empiriste, se opune tezei care stabilește legături între mediu și schim¬bările genetice, teză care constituie nucleul interacționismului lui Piaget. În “Guns, Germs, and Steel”, Jared Diamond reduce soluția relației dintre mediu și schimbări la una din întrebările vechi ale filozofiei și sociologiei vechi, formulând propoziția: „Istoria a urmat direcții diferite pentru diferiți oamenii din cauza mediului înconjurător, nu din cauza diferențelor biologice dintre oameni și ei înșiși”.
Poziția funda¬mentală a lui Chomsky reprezintă imaginea vie a ceea ce trebuie să fie practica științifică: explicațiile metaforice și impresioniste trebuie evitate în favoarea unor formulări mai pre¬cise, exprimate suficient de formal pentru a permite testarea și infirmarea. „Acolo unde Piaget vede copilul uman - și mintea sa - ca agent activ, constructiv, care înaintează pas cu pas, într-o nesfîrșită operațiune individuală, Chomsky vede mintea, ca ansamblu de unități esențiale preprogramate, dotate, fiecare, de la bun început pentru înțelegerea întregului arsenal de reguli și avînd nevoie doar de cel mai modest declanșator ambiental pentru a-și etala produsele intelec¬tuale.” Însuși Eschil a pus accentul pe anumite trăsături: slăbiciunea omului la origini, spirituală și materială totodată, strădania sa pentru a se trans¬forma, din copilul care era, într-o făptură înzestrată cu gândire, capabilă prin munca sa să organizeze și să domine viața.
„Declanșatorul ambiental” poate fi un gând, o impresie sau o călătorie. Chiar o singură întrebare, precum cea care dă titlul romanului lui Henryk Sienkiewicz: Quo vadis. Contactul cu altă lume presupune efort și oferă surprize, nu totdeauna dintre cele mai plăcute. Fiindcă, la plecare, este celălalt cultural - față de care insul - cercetător sau simplu turist - se neliniștește. Asociată sau nu unei viziuni evoluționiste a societății, cultura altora, scrie Marc Augé, “se definește spontan”, ca un fel de natură; dar este vorba despre o altă natură, mai specială, o natură totuși instituită, pe care o potem descrie în termeni juridici, de exemplu, sau sociologici. Atunci când suntem atinși de ea, o cunoaștem sau o integrpm, “cultura celorlalți este ca o a doua natură.” Ea ajută creșterea, este altoi sau portaltoi, după împrejurare. Este trecerea la o nouă treaptă și chiar la o altă vârstă. De obicei, devine sinonimă cu maturizarea intelectuală.
Prin cultură, deci, ne împlinim și ne depășim datele native. Avem posibilitatea să comparăm, să “ieșim” din noi. Creșterea bio¬logică, scrie Noica, este într-o largă măsură o chestiune de proporții, nu de mărime; în termeni kantieni este salt calitativ, care nu decurge obligatoriu din cantitate. Desfășurarea unei demonstrații folosește pro¬porții, adică rapoarte mișcătoare, în timp ce argumenta¬ția se face adesea cu judecăți de analogie, care țin de proporții; operațiile de tot felul pun în joc egalități de rapoarte, adică proporții. Dar încă mai surprinzător pentru reflexiunea logică este să vadă că și mijloacele poeziei pun în joc situația logică a proporției. Ce este o metaforă, dacă o analizezi în structura ei formală ? Este o proporție ascunsă, concluzionează Constantin Noica, și ca să ne convingă, ne îndeamnă să întîrziem puțin, spre a ilustra virtuțiile proporției, „asupra versului aceluia care a schimbat, poate, fața cul¬turii noastre literare”. Cînd Eminescu trimite de la Viena „Venere și Madonă" revistei „Convorbiri literare", nimic altceva în poezia sa nu putea trezi emoția deosebită a lui Negruzzi, și apoi a lui Maiorescu, mai mult decît versul : „Braț molatec ca gîndirea unui împărat poet”. Și filosoful concluzionează: „Vom spune, chiar fără nici o acoperire, că de la acest vers începe cultura română modernă. Dar el este în spec¬trul său, ca orice metaforă, o proporție, adică o egalitate de rapoarte. Raportul dintre mișcările brațului și moli¬ciunea lui este același cu raportul dintre mișcările cuge¬tului și gîndirea împăratului poet.” La care adăugăm versul, tot eminescian: „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” în care raportul cugetării intră în consonanță cu eternitatea.
Într-o lume a interdependenței culturale, abilitatea de a înțelege și de a comunica efectiv cu oameni din alte culturi implică voință și capacitate, vocație și instruire. Nevoia de înțelegere interculturală nu începe și nu se sfârșește cu limita națională. În cadrul unei națiuni există o multitudine de rase și grupuri etnice, și membrii acestora interacționează zilnic. Recenta legislație și regulile din Statele Unite cu privire la acțiunile pozitive, mersul cu autobuzul la școală, și abolirea legilor discriminatorii rasiale subliniază importanța contactului nediscriminator dintre membrii din diferite grupuri etnice și rasiale. În final oamenii din diferite grupuri rasiale și etnice trebuie să înțeleagă culturile și modelele de comunicare ale celorlalți.”
Lucru explicabil prin faptul că, în anumite condiții, conști¬ințele individuale trec prin experiențe foarte asemănătoare. Prinși în momente de inadaptabilitate, ne resimțim insularitatea esen¬țială drept un canon și o pacoste, în vreme ce pentru nici un om înzestrat cu sensibilitate nu este comodă acceptarea faptelor și înălțarea pe ele a unei noi și mai izbutite adaptabi¬lități. Dar convingerea întemeiată nu frustrează în fapt pe nimeni de vreo valoare și trebuie că toate convingerile de acest fel sunt asemenea, crede Richards. Se poate, fără îndoială, vorbi de sis¬tematizări eronate pentru care reordonările sînt excluse. O convingere lipsită de temei poate să devină condiție indispen¬sabilă a celor mai însemnate acțiuni ale unor oameni care, fără acest sprijin, s-ar prăbuși în derută. Este cazul multor convingeri religioase; și dacă afirmăm că eliminarea unor astfel de convingeri nu implică pierderi, ci, dimpotrivă, con¬siderabile cîștiguri valorice, nu înseamnă că în acest proces nu ar fi strivite valori individuale. Nu înseamnă decît că cei lipsiți de rigiditate ar regăsi, după înlăturarea erorilor, cele mai multe valori, că pierderile suferite ar fi compensate, echi¬valate, că adaptarea lor la realitatea lumii ar oferi nenumărate valori noi. Se confirmă astfel opinia destul de răspînditîi după care cîștigul cel mai de preț este cunoașterea. Opinia pare îndreptățită. Cunoașterea este, aflăm noi treptat, o indis¬pensabilă condiție în calea obținerii celor mai de seamă, mai statornice și mai cuprinzătoare valori.
Emile Durkheim consideră că pe lângă forțele în stare liberă care le împrospătează neîncetat pe ale noastre, mai există altele, fixate în diferitele tehnici și tradiții pe care le utilizăm. Prima este limba pe care o vorbim, fără ca s-o fi creat noi, invocăm drepturi instituite de alții, tezaurul de cunoștințe este transmis unei generații fără ca aceasta să-1 fi adunat etc. Concluzia este că datorăm societății diversele câștiguri ale civilizației și, dacă în general nu cunoaștem sursa de unde provin ele, știm, cel puțin, că nu reprezintă creația noastră. Dar tocmai ele sunt cele care conferă omului o fizionomie personală printre celelalte ființe, deoarece omul este om doar datorită civilizației. În concluzie, el nu poate să ignore sentimentul că există cauze externe care acționează și care îi conferă însușirile specifice naturii sale, asemenea unor puteri care-1 protejează, asigurîndu-i o soartă privilegiată. Acestora, ne sugerează el, omul trebuia să le atribuie o demnitate pe măsura valorii lor. Nu alta este situația Vedelor indice. Cuvântul veda își are originea în sanscritul vidya, care înseamnă cunoștință, știință și vedere (rădăcina vid înseamnă a vedea). Aceasta înseamnă că învățăturile Veda sunt transmise de cei care au văzut și de înțelepți care au auzit și au înțeles. Ele au fost transmise din generație în generație, de la dascăl la învățăcel, pe cale orală. Hermeneutul Paul Ricoeur observă că nici chiar la Aristotel, nu este stabilită o legătură între ființă și actul pur de gîndire. Fără cartea Ieșirea (Exodul), filosofii nu ar fi ajuns niciodată la ideea potrivit căreia Ființa este numele propriu al lui Dumnezeu și că acest nume desemnează însăși esența lui Dumnezeu: „Ieșirea pune principiul de care filosofia creștină avea să fie suspendații în viitor" Și concluzionează: „Nu există decît un Dumnezeu, și acest Dumnezeu este Ființa, iată piatra de temelie a întregii filosofii creștine, pe care nu a pus-o Platon, nici măcar Aristotel, ci Moise” .
Aceste adevăruri nu sunt, cum se crede de obicei, doar rodul revelației. A conduce și a te lăsa condus prin labirintul realității înseamnă a cunoaște corect elementele constitutive ale sistemelor sociale. „Capacitatea de conducere, scrie Habermas, se transformă în raport cu con¬trolul crescînd asupra naturii exterioare și cu in¬tegrarea sporită a naturii interioare. Evoluția în aceste două dimensiuni se desfășoară în forma pro¬ceselor de învățare orientate, care trec prin pre¬tenții de validitate soluționabile discursiv: dez-voltarea forțelor de producție și transformarea structurilor normative urmează de fiecare dată o logică a verificării teoretice, respectiv practice creseînde.” Modelele reconstruibile rațional pe care le urmează procesele de învățare colective, deci istoria științei profane și a tehnologiei, pe de o parte, și transformarea structurală a sisteme¬lor de interpretare ce asigură identitatea, pe de alta, explică numai succesiunea logic necesară a dezvoltărilor posibile. Logica nu este însă suficientă pentru a interpreta evenimentele, pentru că că acestea nu urmează desfășurări lineare. Dez¬voltările faptice, inovațiile și stagnările, apariția de crize, prelucrarea productivă și neproductivă a crizelor etc. pot fi expicate numai cu ajutorul unor mecanisme empirice. Noam Chomsky a făcut propuneri spe¬cifice privind natura formală a sistemului gra¬matical care ar putea îndeplini aceste obiec¬tive. “Intr-o suită de scrieri de răsunet, a postu¬lat un ansamblu de structuri lingvistice ex¬trem de abstracte la care mintea umană este considerată sensibilă, structuri care nu e ne-voie să fie învățate, deoarece fac parte din sistemul înnăscut de cunoaștere al copilului.”
Habermas presupune că mecanismul fundamental pentru evoluția socială, în general, rezidă într-un automatism al neputinței neînvățării : „nu învățarea, ci neînvățarea este fenomenul care necesită explicații pe treapta evoluției socio¬culturale, în aceasta constă, ca să spunem așa, raționalitatea omului, numai pe acest fond devine sesizabilă iraționalitatea covîrșitoare a istoriei ace¬stei specii.”
Puterea cuvintelor este nu doar impunătoare, ci și cea mai conservatoare forță pe care o cunoaștem. „Obișnuita schemă moște¬nită a ideilor, prezentă de jur împrejurul nostru, primită tot atât de natural și de fără obiecții ca aerul de-acasă, ne este totuși impusă și ne limitează în felurite chipuri mișcă¬rile intelectului, cu atît mai sigur și mai irezistibil cu cît fiind inerentă pînă și limbii folosite pentru exprimarea celor mai naive gînduri - o adoptăm, o asimilăm, înainte de a începe măcar să gândim independent.”1 Iar de structura limbajului nici măcar nu putem visa să scăpăm. Zeci de mii de ani s-au scurs de cînd nu mai avem coadă (în cazul în care ne tragem din maimuță!), și încă mai comunicăm printr-un sistem care s-a dezvoltat din trebuin¬țele omului pădurilor. Și tot astfel cum sunetele și mărcile limbii stau mărturie originilor ei primitive, la fel se consi¬deră că asocierile acestor sunete și mărci, precum și obișnuința de a gîndi ce s-a dezvoltat odată cu folosirea lor și cu structurile impuse de primii strămoși, stau mărturie unei continuități tot atît de semnificative.” Cunoașterea vine din postulări, din analiza accentuată pe un proces linear, bazat pe silogisme și procese dialecte. Prin contrast, în cultura estică, cunoașterea vine din intuiție, cu o accentuare pe sinteza spiralei logice și a unei ample contemplări cu universul și cu sine însuși. Aceste diferențe în procesul de cunoaștere au un impact semnificativ asupra felului în care oamenii din Vest și cei din Est codează mesajele comunicării și a felului în care percep sau interpretează mesajele primite. Spre exemplu, gândirea logică lineară determină vesticii să folosească o formă directă a comunicării ( exemplu: ”să ajungă direct la subiect”), în timp ce spirala logică determină esticii să folosească o formă indirectă a comunicării. În Vest se comunică de la început intențiile, în Est este nevoie de un protocol, timpul are alte dimensiuni, se poate aștepta până mâine, chiar și mai mult se poate aștepta, există o plăcere a taifasului și nu întâmplător în Orient au apărut acele minunate povești nemuritoare cu sute și mii de aventuri care nu se doresc încheiate.
Punctele de vedere formale pentru deli¬mitarea diferitelor niveluri de învățare, consideră habermas, reies din împrejurarea că învățăm în două dimensiuni (teo-retic/practic) și că aceste procese de învățare sînt legate de pretenții de validitate care pot fi solu¬ționate discursiv. „Învățarea non-reflexivă se petrece în contexte ale acțiunii în care pretențiile de vali¬ditate teoretice și practice ridicate implicit sînt pre¬supuse în mod naiv și acceptate sau respinse fără analiză discursivă. Învățarea reflexivă are loc prin discursuri, în care tematizăm pretenții de validi¬tate practice devenite problematice sau făcute problematice prin îndoială instituționalizată și le so'uționăm sau respingem pe bază de argumente. Nivelul de învățare pe care îl permite o formațiune socială ar putea să depindă de faptul dacă principiul de organizare al societății îngăduie a) di¬ferențierea între probleme teoretice și practice și b) trecerea de la învățarea non-reflexiva (preștiințifică) la învățarea reflexivă.” Acesta nu este doar drumul individului de la naștere până la final, ci chiar calea străbătută de umanitate de la origini și până în veacul al XXI-lea. Impunând anumite figuri decisive, gândirile fondatoare ancorează popoarele și civilizațiile în spirit, în durată și în tradiție. Ele asigură, din acel punct, continuitatea temporală, nu există spirit fără durată și memorie. A fonda înseamnă să spui moștenitorilor ce le revine în mod legitim, să dai, prin testament, un sens celor transmise. Să lași urme care pot fi îndreptar pentru cei care caută cărările vieții și ale științei.
Gândirea populară este o primă dovadă în acest sens: ea face deosebire între problematica teoretică și practică, pe de o parte, și între învățarea empirică și cea reflexivă, pe de altă parte. Vom exemplifica prin concepția țăranului român despre direcție, prima treaptă a trecerii spre ceilalți, adică spre cunoașterea reflexivă. „Neobosit încercat în condiția sa, scrie Ernest Bernea, spiritul acestui om a răspuns tuturor problemelor la un nivel etnografic, dar cu o bogăție de forme puțin obiș¬nuite. Adâncă și mult nuanțată, inteligența omului ce aparține satului tradițional se desfășoară într-un ade¬vărat proces, joc continuu între elementele de observa¬ție cu acelea de imaginație, pe un fond cerebral și emo¬țional totodată, nu întotdeauna coerent, dar mereu sub¬stanțial și autentic.”
Să dăm cuvântul opiniilor anonime:
„Înainte e mai de cinste, e mai frumos. Înainte merge bărbatu, că asta-i cinstea ce i-o dă femeia lui. Înainte e mai de cinste și în urmă e mai puțin ; înainte e loc lu¬minos și plin, în urmă, mai umbrit. înainte e așa ceva mai cu putere, mai cu îndemn, e loc de frunte. În urmă e loc mai slab, că d-aia e urmă. Zici că ceva e înainte înseamnă că e mai bun, e mai de preț. Înainte e capu ; în urmă e coada.”
Dacă direcția poate avea sensuri deosebite, a merge înainte însemna un act determinat precis de un anume sens, acela de afirmație, de creație: „înainte e așa ca și cînd începi ceva, când faci ceva de crește. Vezi așa e lumea asta făcută, că tot înainte e bine să mergem ; cînd mergi înainte, dai înainte” .
Aceasta orientare are o semnificație majoră. Cetatea elenă era proiectată după o schemă spațială. Triburi, tritii, deme sunt toate desemnate pe pămînt ca tot atîtea realități ce se pot înscrie pe o hartă. Acest spațiu are un centru; orașul, ce constituie într-un fel nucleul omogen ai Aticei, și în care fiecare trib este reprezentat. Chiar în centrul orașului, agora, reorganizată și remodelată, formează un spațiu public, clar circumscris, delimitat de acum înainte prin borne. Centrul reproduce în spațiu aspectele omogenității și egalității, și nu ca pînă acum, pe cele ale diferențierii și ierarhiei. Bornele arată spațiul interior dar definesc și ieșirea. Raportat la ele ești înăuntru sau afară, te situezi înaintea lor sau înapoi.
Cât de profund influențează viața sufletească a omu¬lui acest mod de a înțelege raportul înainte-înapoi și cât de profund afectează această credință că nu e bine să te întorci din drum, ne-o dovedesc unele cazuri cînd rapor¬tul, devenit și un raport dintre gînd și faptă, ajunge la unele forme și sensuri pe care le-am putea numi dra¬matice :
„Dacă plec la drum, nu mă întorc. Da' și dacă nu mă întorc și de-am gîndit, tot nu e bine. Dacă mă-ntorc și rămîn, dacă nu mai fac drumu, și așa nu e bine”.
Bernea afirmă că aici este vizibilă o strînsă legătură între cale și scop, „atât de strînsă încît se poate vorbi de un determinism spiritual. Cale și scop, început și sfîrșit, se presupun pînă în a se determina ca existență. Noțiunea de direcție „este deci strâns legată de finali-tate și se definește în primul rînd prin ceea ce-i aparține ca sens.” Direcția îți poate sugera nu doar spre ce te îndrepți, ci și ce te poate aștepta: închidere sau deschidere. Iar libertatea, ne amintește Noica, înainte de a fi a conștinței, este a logos-urilor, care se încrucișează și înfruntă în cîmpul ei, năzuind fiecare să se afirme și afirmîndu-se toate, impunându-se toate unei conștiințe care nu mai putea decât să se lase tiranizată de ele. Căci, spre deosebire de aparatul de recepție, conștiința că orice argument poate fi susținut te lasă invadat de toate. Iar invadare cere ieșirea din constrângere și opțiune, care duce la ieșirea-intrarea în sinele propriu al culturii esențiale.