agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4092 .



Despărțirea lui Dionyssos de Apollo
eseu [ ]
prolog la Așa grăit-a Zarathustra

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sydonay ]

2010-12-23  |     | 



Așa grăit-a Zarathustra a lui Fr.Nietzsche debutează cu "Prologul lui Zarathustra", secțiune care marchează sfârșitul celor zece ani de asceză ai înțeleptului antic, altul, bineînțeles, decât istoricul Zarathustra, moment în care acesta decide să coboare din nou între oameni, spre a-și revărsa din prisosul lui de bogăție spirituală. Poate nu întâmplător, asemeni dialogului platonician Politeia, narațiunea ideatică începe cu o coborâre, așa cum Socrates însuși coborâse în Pireu spre a se întreține cu mai tinerii lui interlocutori.
Ca un veritabil promotor al unei religii solare, Zarathustra se asemuie pe sine însuși cu astrul diurn, care s-ar vădi inutil dacă nu ar exista beneficiari ai luminii și ai căldurii emanate de el. La rândul său, Zoroastru trebuie să-și justifice existența răspândind congenerilor lui umani din înțelepciunea acumulată pe durata penitenței monastice.
În drumul lui spre valea locuită Zarathustra îl reîntâlni pe un bătrân pustnic, care îl recunoscu. Cu sau fără voie, Nietzsche inversează succesiunea stadiilor vieții din hinduism: Zarathustra, renunțând la asceză, coboară, atât la propriu cât și la figurat, întâlnindu-se cu un pustnic, adică cu un reprezentant al celui de-al treilea stadiu al vieții, potrivit doctrinelor vedice.
Are loc un dialog extrem de dens și de ezoteric, în pofida vocativului, specific adresării directe, între cei doi, ascet și pustnic. Primul se recomandă ca fiind un umanist, Zarathustra iubind oamenii și dorind să-și împărtășească din prea-plinul înțelepciunii lui cu aceștia. Cel de-al doilea se definește ca fiind teist, el îl iubește pe Dumnezeu, însă, în mod suprinzător, este incapabil să respecte unul dintre comandamentele creștine fundamentale, acela de a-ți iubi aproapele. Pe de altă parte, îi mai sunt, oare, semenii aproape pustnicului? Poate că avem de-a face cu adoratorul unei religii monoteiste păgâne, dar, chiar și așa, de ce nu poate pustnicul să-și iubească cosângenii? Explicația este aceea că dialogul este construit pentru a-l valorifica pe Zarathustra, care este protagonistul acestei descinderi în profan. Trebuia creeată o antiteză față de umanismul lui Zarathustra. Sfântul îl sfătuiește pe profet să testeze umanitatea oamenilor, îngăduindu-le acestora să-i ofere și lui ceva. Întrucât acesta se arată sceptic, pustnicul îl consiliază să încerce să-i facă pe oameni să devină apți de a-i primi mesajul, fapt posibil numai prin eliminarea circumspecției inerente întâlnirii cu un străin itinerant, lipsit de posesiuni materiale și promotor al unui discurs criptic. Tocmai de aceea, sihastrul îi spune să nu renunțe la condiția lui actuală deoarece pădurea umană este mult mai periculoasă decât cea din munți. Practic, chiar prin povețele sfântului regăsit pe drumurile de munte, discursul dur al lui Zarathustra a început deja.
În finalul dialogului Zarathustra își întreabă interlocutorul ce face în pădure. Întrebarea este retorică, cât timp ea vizează un pustnic, însă prin aceasta Zarathustra vrea să-i demonstreze pustnicului că rostul lui se află printre oameni, că menirea sa este aceea de a fi un profet al adevărului, care să le vorbească oamenilor, tot așa cum menirea celuilalt era aceea de a duce o viață retrasă și pioasă. Sihastrul îi răspunde că-și cântă mulțumirile către Dumnezeul lui, după care-l întreabă pe Zarathustra ce dar îi aduce. Anticipându-și predicile pe care avea să le țină jos, în lumea oamenilor, Zoroastru îi replică că nu are să-i dea nimic, rugându-l ironic să-l lase să plece, ca să nu-i ia nimic.
După ce se despărțiră, ca doi oameni pentru care conversația se dovedise redundantă, ea fiind necesară, mai degrabă, cititorilor, Zarathustra enunță pentru sine însuși gândul nitzscheean suveran, al morții tuturor idolilor: “Sa fie cu putință! Acest sfânt unchiaș n-a auzit vorbindu-se încă în pădurea lui că Dumnezeu a murit?”
În orașul cel mai apropiat tocmai avea loc un eveniment public, un echilibrist urma să pășească pe o frânghie suspendată între două clădiri din piața publică. Acesta este momentul în care Zarathustra își începe cuvântarea publică despre Supraom, criticând spiritualitatea și teismul, și elogiind naturalețea. Metaforele lui Zarathustra induc mulțimea în eroare, aceasta crezând că profetul venetic vorbea despre circar, și nu despre noul om al eticii nitzscheene. Inspirat de confuzia mulțimii, Zarathustra își compară Supraomul cu destinația mersului echilibristic pe o funie întinsă deasupra neantului, de partea opusă aflându-se animalul din care omul provine, în timp ce drumul în sine, puntea care trebuie parcursă, corespunde omului. Astfel, omul este definit ca fiind un mijloc în vederea creeării Supraomului, el fiind demn de iubire numai în măsura în care este pasul necesar producerii Supraomului. Ulterior, Zarathustra își exprimă asentimentul față de toți cei care, prin modurile lor de viață, concură la apariția Supraomului. El aduce un encomion tuturor acelora care se pun în slujba progresului, tuturor acelora care-și asumă rolurile de punți către Supraom.
Elocvent este pasajul dedicat celor care-și aservesc viața cunoașterii și care speră că astfel vor reuși să-i fie contemporani Supraomului, dorindu-și, implicit, propria lor extincție: “Iubesc pe acela care viețuiește pentru ca să cunoască și care vrea să cunoască, pentru ca într-o zi să trăiască Supraomul. Căci astfel își dorește propriul amurg.”
Hegelian vorbind, etapele dezvoltării biologice își justifică afirmarea lor naturală doar în cadrul unui proces organic mai complex și, implicit, fiecare moment al evoluției materiei vii este îndreptățit să existe numai în măsura în care va da naștere la altceva, numai în măsura în care afirmarea în și ca existență a unui moment- care este, totodată, infirmarea organică și procesuală a stadiului imediat precedent- va fi negată, la rândul ei, de un moment ulterior, potrivit dialecticii naturii, care își este sieși scop. La Nietzsche însă, dialectica filogenetică are alt scop decât ea însăși, ea nu-și este sieși suficientă, ci se învederează numai cât timp poate produce un nou tip de ființă. Cu alte cuvinte, dialectica materialistă nitzscheeană, dacă putem să vorbim de una, este liniară, și nu circulară, este progresivă, și nu ciclică.
Dar, în opoziție axiologică cu Supraomul, se află ultimul om. Acest homo recens seamănă izbitor de mult cu concetățenii lui Nietzsche, și, cu atât mai mult, cu oamenii din ziua de azi. “Ultimul om” desemnează o rasă de oameni durabilă, fecundă și hedonistă, care se evidențiază prin maximizarea crescândă a confortului vieții, și chiar al morții, în calitatea ei de parte finală a vieții.
La auzul afirmațiilor lui Zarathustra, reacția mulțimii este una firească, iar aceasta în pofida descumpănirii înțeleptului. Bineînțeles, oamenii din agora se regăsesc în bună măsură pe ei înșiși în descrierea făcută ultimului om, așa încât aceștia și-ar dori să poată fi asemeni lui. În definitiv, acesta este cursul evoluției civilizației umane, iar profilul psihologic conturat de către Zarathustra nu a făcut decât să anticipeze potențele de transformare viitoare ale oamenilor. Funcția societății, a statului, este aceea de a optimiza viețile cetățenilor, iar mulțimea adunată în inima cetății nu avea cum, prin forța lucrurilor, să năzuiască către altceva sau către altcineva.
În continuare, ca urmare a apariției unui măscărici, care ridiculiză eforturile acrobatice ale circarului profesionist sărind peste acesta și ajungând cu bine de cealaltă parte a funiei, circarul se precipită și se prăbuși în mijlocul pieții.
Acum este momentul în care asistăm la un dialog grotesc- exact inversul rugăciunii pe care un lama din buddhismul tibetan ar fi ținut-o la căpătâiul unui muribund, exact ceea ce nu ne-am fi așteptat să facă un ascet care a petrecut un deceniu în solitudinea munților- între Zarathustra și acrobatul aflat în agonie, dialog în care primul îl asigură pe ultimul că nu există nimic după moarte. Ca o consolare, Zarathustra îl apreciază pentru maniera în care a trăit și a murit, nevalorizând o existență lipsită de valoare intrinsecă, ci încercând să și-o înnobileze prin comportamentul său cotidian, care i-a devenit profesie.
Mai târziu, după lăsarea întunericului, Zarathustra, auto-erijat în cioclu, luă corpul neînsuflețit pe umeri și ieși cu el în afara orașului, ca să-l înmormânteze. În drumul său, ultimul drum al ultimului om simbolizat de acrobatul mort, întâlni un bătrân care îi omeni pe amândoi, nefăcând nicio diferență între cei doi oameni, priviți ca fiind două simple punți către Supraom.
Zarathustra adăposti cadavrul într-o scorbură la lăsarea nopții, unde avea să decidă să-l înmormânteze a doua zi dimineață. Gestul său trebuie să fie intrepretat simbolic: Zarathustra, ca propovăduitor al unui nou om, al unei Renașteri intelectuale și sociale, avea nevoie de tovarăși egali lui, de persoane capabile să adere deliberat la convingerile lui, și nu de apostoli necondiționați sau de turme iraționale. Dacă va fi necesar, atunci chiar el va fi acela care se va sacrifica pe sine și va permitem apariția Supraomului prin difuzarea noilor lui concepții etice. Zarathustra poza, astfel, într-un fel de Ioan Botezătorul sau de Moise al unui nou tip de gândire, al unei religii esențialmente materialiste și ateiste conștientizând, implicit, că nici măcar el însuși nu corespundea definiției exigente date eroului său, Supraomul. Zarathustra își exprimă intențiile de a se alătura celor care resemnificau valorile spiritualității umane, repolarizând etica, religiile, sociologia, economia. Este posibil ca Nietzsche să fi fost ironic față de protagonistul lui, Zarathustra, cât timp acesta nu era decât un ascet rămas și fără de peșteră, care alesese să hălăduiască pe drumurile dintre cetăți, dar care, exprimându-și dorința de a face parte din categoria făuritorilor, secerătorilor și a chefuitorilor, releva, poate, o voință de putere pe care și-o refulase atunci când alesese calea ascezei.
Oricum, acest lucru contează mai puțin deoarece, la fel ca în dialogurile lui Platon, cele care primează sunt ideile, iar ideea centrală a cărții este conceptualizarea Supraomului. Vechile valori trebuiesc răsturnate, iar fluxul vieții trebuie să-și urmeze cursul său firesc într-un un nou cadru axiologic. Zarathustra își asumă riscul de a se sulemeni cu nuanțele ridicolului doar pentru a indica drumul către Supraom.
Începând de aici lui Zarathustra nu-i mai rămâne decât să tot coboare, ca într-o descindere paradigmatică în lumea celor morți, după cum și sunt, potrivit lui, cei care refuză să gândească prin ei înșiși și să-și creeze singuri destinul, dincolo de valorile societății.
Dacă dincoacele primează asupra lui dincolo este ceea ce criticii lui Nietzsche nu au obosit să afirme despre concepțiile operelor lui, însă aceasta este o altă discuție.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!