Cine să știe unde poate ajunge? Poate și la tine. Cum ce anume? Revolverul! Un obiect-pretext pentru o tramă psihologică, precum oricare altul ce poate transforma viața în moarte. Un obiect-declanșator al descoperirii a ceea ce suntem, a ceea ce putem deveni. Un obiect a cărui posesie temporară permite să vezi subiectul posesor în toată dinamica sa, așa cum se întâmplă cu personajele din piesa Unde-i revolverul?, de Görgey Gábor, în traducerea lui Zeno Fodor, în regia și scenografia lui Mircea Cornișteanu, a cărei premieră a avut loc pe 10 octombrie 2010, pe scena TNC Marin Sorescu.

Într-un spațiu închis, timp de 100 de minute, 5 personaje ajung, pe rând, cu excepția unuia singur, să dețină revolverul și să-și exercite puterea asupra celorlalți. Și nu în sens de autoritate, ci una ce se impune prin forță, grație obiectului măr al discordiei purtător de trăgaci. Totul în căutarea libertății acolo unde nu este de găsit, adică în lumina exteriorului. Tot un decor și ea, a cărui prezență s-a făcut simțită explicit, prin desferecarea ușii, abia la final, când are loc „eliberarea”, metaforică și fizică, scena întunecându-se și apărând, în spate, lumina, ca o cortină căzută. Un soi de ieșire din peștera platoniană, numai că pe dos.

Din această perspectivă, meritul este al autorului textului, care nu filozofează, ci punctează, cu mijloacele umorului de caracter, de situație și de limbaj, dar pe un fundal grav (chiar absurd, uneori), ce anume se-ntâmplă cu natura umană în situația extremă a amenințării cu moartea. Transformările acestui uman, trecerea sa, într-un crescendo bine insinuat, de la văz la orbire și invers, prin intermediul puterii, respectiv al lipsei acesteia, sunt prezentate via anumite tipologii. O alegere clasică din punct de vedere tehnic, însă de efect, prin simplitate și claritate.

Tipologiile, de la stânga la dreapta, în poza de început - bătrânul militar de carieră, Excelența; lingăul, K. Müller; intelectualul Kiss și țăranul Martin, cărora li se adaugă, de partea cealaltă a scenei, golanul Þuki, prim deținător al revolverului – sunt convingător conturate, fără insistențe superflue. Astfel se permite individualizarea, umanizarea, transpunerea în personaj, și ea bine proporționată. De aici și spațiul de libertate interpretativă, inclusiv creativă, pentru fiecare actor – Valer Dellakeza, George Costea, Angel Rababoc, Marian Politic și Sorin Leoveanu.

Libertatea astfel pusă în scenă, așadar în limitele unei convenții, prilejuiește atât oglindirea egalității dintre participanți, cât și verificarea, pe viul vieții din sală, a principiului că fiecare valorează, în anumite situații, cât toți la un loc, și ca personaj, și ca vehicul al acestuia. Căci actorilor le-a reușit tocmai să nu-și subordoneze personajele, ci să li se supună, prin umplere cu flux viu, însă, și nu prin încadrare în scheme rigide, nici măcar din punct de vedere regizoral sau scenografic.

Cum să nu crezi asta, printre râsete și sprâncene ridicate ca efect al comicului savuros (grație tâlcului și excluderii stridentului), respectiv al ironiei unor replici și gesturi, câtă vreme, deși te-ai dus să-l mai vezi pe Leoveanu într-un rol, uiți că-l cheamă așa, până la aplauzele de final, când nu mai e Þuki.

Cum să nu crezi că dincolo de egalitatea, ca valoare, a părții cu întregul, rămâne libertatea de a-ți construi remarcabil rolul, câtă vreme ai de-a face cu un George Costea și mai cuceritor decât în Odysseia după Homer, și nu doar datorită tinereții din trup, mișcare și glas. Când zic trup, zic și chip. Când zic mișcare, zic și fluiditate, și dans, și frângere, și încremenire, după cum cere momentul. Când spun glas, spun că nu a răcnit, ci că s-a impus cu dicție clară. Astfel, dacă în Odysseia Costea s-a lăsat întrevăzut limpede, de astă dată, de la degetele ridicate în prima scenă, pentru a lua cuvântul, până la „vă mulțumim” șoptit cu zâmbet la aplauze, s-a făcut văzut cu mai multă încredere. Poate în asta a constat puterea de acaparare în plus, inclusiv prin valorizarea tehnicilor de producere a efectului comic necrispat. Autentic.

Da, în sală s-a râs și când Dellakeza, odată ce Excelența preia revolverul, destupă, de sub cel mai elaborat costum, o energie la care nu te mai aștepți la vârsta sa. S-a râs și când Martin cântă, dă cu biciul sau înșiră regionalisme, prin trupul lui Politic, de sub costumul popular curat ca lacrima păstrată în suflet pentru iubita Lenuța. Râsul a rămas și când Kiss (Angel Rababoc) preia revolverul, transformându-se, însă, într-o punere pe gânduri serioasă, în momentul farsei ascunderii obiectului, al eliberării mincinoase. Eliberarea reală ca spargere a tensiunii are loc la sfârșit, când revolverul, ca personaj principal, își pierde puterea, devine un simplu obiect, fiind abandonat de toți, care devin, astfel, subiecte în mod plenar.

Pline au fost punțile dintre semnificațiile textului (ofertant și bine tradus) și livrarea lor, într-un decor sugestiv, orchestrată printr-o regie inteligentă și o scenografie ce ar fi putut, totuși, să se lipsească de anumite trucuri. Chestiune de gestionare a detaliilor. Mă refer la punctarea rupturilor dintre acte prin înghețarea mișcării pe care este proiectată o lumină ce ar fi putut să nu fie așa agresiv colorată. Și dacă n-ar fi fost astfel, s-ar fi legat cu începutul, bine dozat prin luminarea cu alb mai întâi a obiectelor din decor și abia apoi a chipurilor personajelor, pe fundalul unei muzici de Nicu Alifantis. O muzică și caldă, și rece, dar mereu pătrunzătoare, ce a susținut puternic ritmul de joc, până la capăt.

Capăt la care poți să uiți de revolver sau să-l ridici și să apeși pe trăgaci. Asta după ce te asiguri că nu se află niciun glonț înăuntru. Iar pocnetul surd și gol să te facă să afli unde ești, dacă în continuare într-o convenție ludică sau dacă în viața pe bune.

apărut în Revista Mozaicul nr. 12 (146) din 2010

sursă foto: http://www.tncms.ro/index.php?lang=ro&spectacol=60