Ca și în multe alte domenii ale culturii și atunci când vorbim despre limba română, nu putem să facem abstracție de rolul jucat de Ion Heliade Rădulescu, “o figură gigantică, cu atât mai minunată cu cât puterea nu-i stă în talent, ci în voință.”

Eliade, mare patriot, fire lucidă (în domeniul artei și culturii, căci în politică...) spirit enciclopedist, ”o enigmă”, cum îl numește Eminescu în “Epigonii”, înțelege că spiritualitatea romănească este la început și rămasă în urmă în raport cu civilizațiile din Vest, dar în loc să se lamenteze, pune mâna și face el ce consideră necesar. Și erau destule de făcut, am zice că, la fel ca și astăzi, nu avea a se plânge că nu-și găsește loc de desfășurare.

Așadar, aflăm urmărindu-l pe B. P. Hasdeu într-o convorbire cu I.L.Caragiale, “când nimeni aproape nu gândea decât într-un mod fragmentar la cultura unui neam, închipuie cu vasta-i inteligență o sistemă completă de evocare a forțelor spiritului național: știință, literatură, arte, filosofie, religie, politică, tot încape pentru el într-o sistemă închegată. Făra să reușească a face indeosebi o operă de mare valoare, apucă, cu o egală putere, toate genurile literare și științifice, întemeind, ca bază neclintită a culturii și dezvoltării neamului românesc, ideea națională. Și la Eliade, ca și la Alecsandri, credinta și voința s-au manifestat cu toată binefăcătoarea lor înrâurire pentru neamul nostru”.

Cea mai mare parte a contribuțiilor lui Eliade în acest domeniu o constituie “formele” literaturii : versificația, genurile, speciile, dar mai ales, limba literară, fără de care nu se poate concepe progresul cultural și nici științific, căci nici savanții nu se pot exprima doar în formule... Pentru a convinge, Eliade își alege exemplele din experiența altor popoare și, atunci când poate, din tradițiile noastre folclorice, religioase, cronicărești. În 1828, în prefața la faimoasa “Gramatică românească,” Eliade, după ce elogiază contribuția înaintașilor lui la dezvoltarea culturii românești, cere înființarea unei academii care să se preocupe “numai de literatura românească,” să stabilească reguluile gramaticii și pe baza acestor reguli, să întocmească dicționare bilingve - român-latin, român-francez, român-italian, român-grec, român-german.

Rezultatul imediat, în viziunea lui Eliade, ar fi fost sporirea numărului de traduceri din opere literare, cu credința că acestea “înfrumusețează și nobilesc limba; prin ele intră în limbă toate frasurile și mijloacele de vorbire cele mai frumoase a deosebiților autori vestiți și îmbrătoșindu-le, le face ale sale.” În opinia sa, traducerile vor grăbi procesul de estetizare a limbii române, justificând, prin respectarea normelor introducerea unor neologisme, deoarece, odată cu dezvoltarea societății românii vor fi nevoiți să vorbească “de gramatică, de retorică, de poezie, de geografie, de istorie, de filosofie, de matematică, de legi, de teologie, de medicină etc.”, termeni pe care în acel moment limba română nu-i avea sau erau folosiți doar de un număr infim de persoane.
Apropo de acest număr mic de persoane cunoscătoare, Eliade dezvoltă și o teorie a elitelor, conform căreia doar spiritele cultivate, creatorul, geniul pot să se inspire din tradiție și din cărțile religioase pentru că ei nu rămân la nivelul unor simple împrumuturi.

În opinia lui Eliade, calitatea de “aristocrat de duh” pe care o are creatorul (trebuie să mărturisesc că-mi place tare mult formula) îi dă voie să “mlădie ca ceara limba comună, să-i dea orice formă va voi, transformând o realitate ”rebelă și îndărătnică”. “Această teorie a “elitelor intelectuale - observă pertinent profesorul Al. Hanță - utilă în argumentarea scopurilor pe care și le propune Eliade, dar falsă în fundamentarea ei teoretică, țintea, artificial, să demonstreze existența paralelă în cadrul națiunii a două limbi: una a poporului, alta a literaturii, ultima înghițind cu timpul pe prima și dezvoltându-se în dauna ei. Este, de fapt, vorba de confuzia pe care invocarea rolului operelor lui Homer, Vergiliu, Dante, Petrarca, Alfieri, Voltaire, Racine, Shakespeare, Pope, șa., care - scria Eliade - au utilizat limba poporului pentru a-și < înființa frumoasele lor ideale> - nu are darul să o înlăture.”

În continuare, câteva din memorabilele vorbe ale lui I. E. Rădulescu despre limba română:” Limba este o icoană a ideilor și sentimentului unui om sau a unui norod; în limba unui norod poate să vază cineva cât este el de slobod sau rob, câtă omenire are, cât este de simțitor sau crud ș.c.l.” “ Fără limbă nu e nici o literatură națională. La nici o nație n-a esistat literatură până când nu și-a exprimat ideile într-un gergu (geargon).”

“Îmi displac dezordinea, discordurile, cacofoniile; îmi displac în limbă vocalile guturăite și gușatești... Mie îmi place harmonia sonurilor și a culorilor, clasicul, tot ce e artă, cu un cuvânt, îmi place tot ce este veritatea, doresc să ajungă limba românilor acolo unde o duce geniul ei “.